Când comercianții s-au prins că pot vinde aproape orice dacă reușesc să producă artifical o foame, s-au pus pe produs utopii, în serie. Apoi s-au prins că pot vinde și răbdari prăjite dacă reușesc să prostească lumea că acel ceva, care poate fi inclusiv un gunoi, are valoare. S-au prins că reclama la îngălare, vulgaritate, comoditate atrage mai mulți bani decât cea la efort, perseverență și rafinament. Să ne gândim doar la prearăspânditul: ”iubește-te așa cum ești!”. E o încurajare pe față a indolenței. Se vând mai multe oglinzi fermecate așa decât dacă impui niște standarde, dacă ridici ștacheta, dacă lucrezi cu ierarhii.
Iubitul ”așa cum ești” te face să îți cumperi ciocolată și pop corn, să bagi în tine afrodisiace sentimentale, complimente false și indulgențe, la greu… și sfârșești prin a te învârti într-un cerc vicios în care ești singur, beteag, diform, neajutorat și nealinat, însoțit doar de corurile de bocitoare profesioniste care nu se mai satură să numere victime. E o minciună că avem nevoie în chip vital de acceptarea și recunoașterea socială. Tocmai această concepție întreține slăbiciuni, neajutoare, dispreț față de sine. E condescendent să te gândești la tine ca la o persoană care are nevoie de înțelegere socială. NU. Nevoia reală este să ne înțeleagă un alt om, hai doi, trei. Dar bine! Oricine gândește e conștient că nu există unanimitate în apreciere și percepție și evaluare, că oamenii au gusturi, interese, niveluri, aptitudini diferite și că ”acceptarea” e un fel de a pretinde să fii tolerat de toată lumea, în loc să aspiri să faci ceva admirabil, pentru care să te aprecieze câțiva. Din două una: ori meritocrație ori permisivitate ”unlimited”. Nebunia vremurilor, în care vânzătorii de vânt vor să își facă plinul, însă, îi sugestionează pe cei mai slabi de înger că pot fi și asistați social recte cocoloșiti, dar și pemiați totodată, și de aici s-a ajuns la situația grotescă în care a avea probleme, lipsuri, diformități te face demn de aplauze.
(Sursă foto: pinterest.com)
Scopul societății ”secrete” comerciale este, desigur, distrugerea oricărei ierarhii. Neo-ideologiile egalitariste care se folosesc de armate de micuți ”hateri” deghizați în bunicuțe justițiare asta fac: încearcă să desconstruiască orice axiologie. S-au prins că flatarea ignoranței golește buzunarele fraierilor. Cu cât consumatorul se simte mai vizat de reclamă, mai direct implicat, cu atât sunt mai multe șanse să muște momeala.
Cei mai mulți care se iubesc ”așa cum sunt” sunt ori drogați ori obezi ori bolnavi prinși vicios în neputințe, dintre care multe induse din afară, pe calea acestor mentalități ultra-persmive și ultra-indulgente, personaje problemă care sunt o povară pentru ei înșiși, căci minciuna că mediocritatea e grozavă și lipsa de grație e grațioasă și neperformanța e numai bună nu ține și în forul lăuntric, ține doar în reclame. Doar educația spartană auto-aplicată ne poate da o șansă în viață. Grosso modo, acesta este diferența dintre concepțiile neo-marxiste și cele conservatoare. Nevoia reală e să fim demni de o formă de respect de sine, de etică aristotelică aplicată asupra propriei persoane.
Așa-zișii reformatori ai unei societăți draconice, în intenția lor de a produce victime, insuflă neajutorare și delăsare și neputințe. Sigur că hazardul, soarta și propriile capacități (care sunt tot soartă) ne îngrădesc, ne limitează, dar acel ”iubește-te așa cum ești” e un îndemn pe față la abandonul oricărei încercări de a progresa tu însuți. Și iată cum iese la iveală că în pielea progresiștilor sunt niște îndărătnici care vor totul din afară, de la structurile puterii și societății, deci nu cred câtuși de puțin în progres, ci în validarea oricărei structuri existente și în valorizarea inerției (în gratificarea entropiei în ultimă instanță), în vreme conservatorii cred în progesul individual și în performanță obținută, desigur, prin sacrificii. Nu poți să ai parte și de pop-corn, așezat în fotoliu cât e ziua de lungă, și de medalie de marathonist. Iar pretenția că viciosul e ca virtuosul, puturosul ca truditorul, miserupistul ca iubitorul este esența moralei acestor așa-ziși ”reformatori” care vor să facă ”lumea mai bună”.
Mai insinuează și că grupul, haita, gașca, tribul, clubul, asociația și ce au ele de oferit pot suplini cu succes rolul familiei sau al cuplului, bombardându-ne constant cu sugestia că am avea nevoie în mod vital de recunoaștere socială, de compasiune, înțelegere, admirație sau acceptare din partea unor străini. Când ai familie nu ai atâta nevoie să te înțeleagă oricine, să te aprobe oricine. Infiltrarea socialului în viața individuală e o pacoste, de fapt. Dar există un scop în toate astea. Capitalismul se folosește de sloganuri socialiste ca să vândă ce vor socialiștii să înfulece. Toată lumea are doar de câștigat. Consumatorul, căci despre consum e vorba, trebuie ținut mereu într-o stare de instatisfacție ca să poată fi convins să cumpere.
Cel mai supărător la aceste mișcări de guerilă culturală, care trag tare cu militantismul, este pretenția că individul are niște nevoi de aderență socială sau de propășire mai mari decât sunt în realitate. Exact ca și producătorii speculanți care umblă să creeze nevoi artificiale, acești vânzători de himere progresiste vor să convingă de faptul că individul are mai multă nevoie de afiliere la grup decât de familie, mai multă nevoie de carieră decât de împlinire personală, mai multă nevoie de independență decât de implicare, mai multă nevoie de contagiune socială decât de conviețuire intimă etc. Lucrurile sunt explicite pentru că trendul cultural progresist pune în legătură doi poli: individul și societatea. Cuplul și familia sunt eludate. Răsturnarea ”vechii orânduiri” trebuie să se producă prin demolarea valorilor ei fundamentale.
Iubirea socială, care e în cea mai mare măsură utopică, și se bazează pe simulacre ale implicării și pe consensualități ipocrite, este livrată ca principală nevoie și aspirație umană. Ea e de fapt ”iubire de piață”. Acest tip de publicitate/propagandă a produs o inflație de socio-afectivi și de disperați după atenție și validare în orice context. Culmea stupidității emancipate: într-o lume în care abia ai șansa să iubești și să te iubească realmente un singur om, să ai pretenția să o facă toți. Când e atât de greu să fii înțeles de o singură altă ființă umană, într-un mod profund, să ai pretenția să te înțeleagă toți este o cale sigură spre țicneală. Ceva sare în aer: ori noțiunea de înțelegere ori aceea de realitate ori aceea de comunicare.
Orice utopie e, de fapt, o distopie. E o încercare de a produce realitate-artificială și de transferare a controlului asupra naturii unei ființe umane care nu își poate stăpâni nici măcar nervii proprii.
Citiți și Despre pietre și morala tabloidă
