Andra Tischer

Andra Tischer, Bel-Esprit.ro

Cartea Cristinei Horotan, DI+AGNOSTICA, și-a făcut o intrare de zile mari în poezia nouă. O femeie care scrie este o minune – o femeie care scrie poezii împlineşte de două ori minunea de a fi. Alchimia aceasta e impresionantă prin felul în care topeşte realitatea în creuzetul unor poeme care devin lumi în sine şi devin un dar pentru semeni, din care să-şi nutrească gândurile şi emoţiile. Nu putem spune niciodată că femeia îşi epuizează ipostazele în paragul carierei sau al familiei, iar cartea aceasta este un argument al faptului că ea poate fi tot ceea ce îşi doreşte. Femeia puternică ştie a se reinventa din cenuşa prăbuşitelor imperii ale unor efemere vulnerabilităţi pe care poezia le vindecă şi le mântuieşte: Cristina Horotan.

”Poezia este pentru mine un soi de anticorp magic, care luptă neobosit, oricând, cu orice simptom al oricărei boli. Când sufletul mi-a fost plin, l-am descărcat prin poezie iar atunci când mi-a fost gol, l-am hrănit cu ea. Pledoarii nocturne în versuri răsunau în mintea mea ori de câte ori bătăile inimii mele atingeau cele mai înalte note, într-un crescendo dus la extrem de întâmplări dureroase, provocate de creaturi meschine, mari în rang și mici în suflet.”

CARE ESTE CUVÂNTUL/EXPRESIA CARE TE DEFINEȘTE CA FEMEIE?

Cristina Horotan: De ceva vreme, îmi răsună în minte în mod recurent această întrebare. Și tot de ceva vreme, mă percep ca pe o linie melodică nedefinită și neîncadrată într-o tonalitate anume, care urcă și coboară până ajunge să năucească portativul, partitura, orchestra și ascultătorul. Definițiile creionează în mintea mea ceva pe deplin cunoscut, ceva ce poate fi explicat și mai ales, ceva ce poate fi și înțeles. În anii de școală am detestat definițiile. Nu definițiile în sine ci faptul că ele trebuiau știute pe de rost și mai ales că îmi limitau creativitatea. Cu definiția începea totul, ca o sentință pronunțată înainte ca măcar să înceapă dezbaterile. Unde mai era bucuria cercetării, a descoperirii, a analizei aprofundate, a trecerii subiectului prin nenumărate site și contexte, dacă incipitul a fost de fapt, întotdeauna, concluzia?

Și parcă nu îmi doresc să fiu o concluzie pentru că nu pot fi doar atât. Nu sunt doar atât. Sunt însă tot ce râd sau plâng, tot ce iubesc și tot ce mă doare, sunt toate reușitele și eșecurile mele, sunt tot ce locuiește în mintea mea, sunt cuvintele pe care le spun, sunt exact ceea ce scriu:

Cum înaintează ele cu capul sus pe orice drum, pe orice vreme și în orice timp!

Cum își deschid toate brațele pe care le au pentru toți ai lor, cum își ocrotesc copiii, cum aleargă neîncetat și cum ascultă în același timp totul: ploaia, vântul, glasul pruncilor, muzica, versurile, aspiratorul, mașina de spălat, știrile, lamentările, reproșurile, regretele, dorințele, neîmplinirile și liniștea. 

Cum sunt ele căldură pentru inimi și dușuri reci pentru minți, alinare pentru durere și buni sfetnici pentru oricare greu, cele mai bune prietene și cei mai de temut oponenți.

Cât sunt ele de puternice în trupurile frumos sculptate de Dumnezeu, cu trăsături angelice desăvârșite, cu ochi senini și piele catifelată, uneori silfide și încercănate; cum au luptat pentru drepturile lor…pentru libertățile lor, cât de curajoase au fost și sunt până la sfârșitul lumii, aceste creaturi mirifice.

Cum își dedică timpul, viața, celorlalți și printre toate își găsesc momentul lor, acela în care sunt doar ele cu ele, când râd sau plâng, când îndrăznesc să viseze sau să își dorească, să se privească în oglindă și să se aprecieze, când citesc sau scriu, când sunt sincere cu ele însele și răbufnesc…

Cu toate hachițele lor, ele sunt de neînlocuit. 

Sunt cele din care suntem noi toți, cele în care încolțesc muguri de viață, care rodesc și își hrănesc fructele din ceea ce devin: mame. 

Creația supremă a lumii! Cele care dau continuitate omenirii…De ce sunt ele atât de însemnate? Pentru că atunci când ultima de pe pământ se va stinge, totul se va stinge. Și noi și lumea…

Cristina Horotan, scriitoare, colaboratoare Bel-esprit.ro

CARE ESTE CUVÂNTUL/EXPRESIA CARE TE DEFINEȘTE CA SCRIITOARE?

Cristina Horotan: Mă pierd în fața acestui cuvânt și mă înclin în fața acelor femei cărora le-a fost atribuit, care l-au câștigat, care sunt scriitoare. Eu însă, sunt mai degrabă o femeie care iubește teribil să scrie și care scrie imperfect, numai atunci când simte, ca orice alt iubitor al scrisului, al cuvântului.Scrisul meu îmbină realitatea cu emoțiile. Tot ce văd, tot ce aud, tot ce trăiesc și felul în care toate acestea se manifestă înăuntrul meu. Gesturi de o secundă se desfac într-o imensă hartă a minții și mă aruncă într-o frenezie fantastică de a scrie pagini întregi, fără oprire, în timp ce discuții interminabile îmi induc un stop emotiv-mintal în care aș putea jura că nu am scris ceva vreodată. Scriu realitatea din mine, la intensitatea și dimensiunile pe care le ocupă aceasta între zidurile ființei mele („Poezia mea-i o poveste, ruptă din realitate/ E un cânt, ce din străfundul sufletului razbate” ), fără să îmi fie teamă că cel care citește ar fi nemulțumit de conținut, de conotația cuvintelor, de nervul sau de sinceritatea tăioasă a versului, scriu ca și cum este ultima dată când scriu iar ceea ce am scris se va publica post-mortem. Îmi și imaginez cum nepublicatele mele vor vedea lumina tiparului când eu îmi voi fi încheiat socotelile cu viața și cum nimeni nu va avea pe cine să se răzbune J.

Mentorul meu, poetul și publicistul George Roca, o minune de om care locuiește într-un alt capăt de lume și fără îndrumarea căruia nu aș răspunde astăzi întrebărilor din acest interviu, mi-a scris cu seninătate într-o zi „Cristinico, ai pană”. Apoi a transmis lumii ca “poeta are har şi dar de la Dumnezeu, că îi place să scrie şi să se exprime în scris…” că scrisul meu “este un mesaj al sufletului, o poezie zbuciumată, un mesaj-simbol (politic chiar…) către această lume care pare din ce în ce mai întunecată” , prin poeziile care  „unele sunt scrise în grabă, cu mesaje dure, precum nişte spini, altele mai line precum petalele de flori”.  Poeta și prozatoarea Anișoara Laura-Mustețiu, o metaforă a literaturii contemporane, cum simt mereu să o numesc, scrie ca în ceea ce privește “curentul literar, scrisul meu se apropie de Realism cu un stil de poezie “smulsă din realitate,” deoarece emană o reflecție veridică și obiectivă a realității, un manifest ce refuză superficialitatea socială a rațiunii contemporane.”

Și recunosc, realitatea este cea care pornește motoarele sufletului meu, însă acolo se întâmplă ceva ce mă bântuie și nu-mi dă pace până când nu pun totul pe hârtie (de fapt, în notes).

“Eu nu fug de realitate 

De oameni vise și emoții 

Nu fug nici de pustietate 

Și nici de furtunile sorții. 

 

Nu fug din calea tumultuoasă 

A vieții, ce mă-nghite parcă 

Și uneori e dubioasă 

Stranii emoții mă încearcă.”

                    (Eu nu fug…)

„Uneori am scris versuri dintr-un gând
Dar cel mai des le-am scris din sentiment.
De multe ori, versul a fost mormânt
Pentru trăiri cu aripi de ciment.

Cu mâna grea și poate obosită
Le-am așternut pe fila unui veac
Proscris de zei, cu pana lor tocită,
Căci n-au găsit umanității leac.

S-au scurs din vene aproape uscate
Cuvinte care v-au făcut să plângeți;
Iar fericirile voastre trucate
Nu v-au permis nici masca să v-o smulgeți.

În unii dintre voi tronează mândre
Blesteme îmbrăcate-n nedreptăți
Pe care le machiați cu ruj și pudre,
Dar în esență sunt doar lașități.

[…]

Adesea scriu din setea de a scrie;
Pentru prezent, pentru posteritate.
Dar versul meu de azi, cu măiestrie
Destăinuie crunta realitate.”

                         (Realitate)

CUM ESTE ASTĂZI PERCEPUTĂ LITERATURA FEMININĂ? CARE ESTE IMPORTANȚA CARE I SE DĂ, VIS-A-VIS DE LITERATURA SCRISĂ DE BĂRBAȚI?

Cristina Horotan: Pentru mine, important este ca scrisul să îmi ajungă la suflet, să îmi răscolească mintea, indiferent de la cine vine. Cu tot atâta poftă am savurat scrieri masculine cât și feminine și de multe ori nu știu dacă mi-aș fi dat seama de genul autorului, dacă nu l-aș fi știut de la început.

Totuși, de când e lumea, femeile au fost obligate să depună eforturi considerabile pentru a demonstra că pot, în orice domeniu, la fel ca și în literatură. Mai mult, mai persistă și astăzi rămășițele epocii patriarhale în gândirea unora care încă mai consideră că “femeia ar trebui să fie obedientă” în fața bărbatului, că rolul său se reduce la acela de a crește copiii, de a găti și de a întreține casa, acela de a se autolimita, pentru că așa o prezintă istoria.

Nu știu dacă rezistența acestor idei în secolul XXI ar trebui să mă facă să râd sau să plâng. Nostalgia unor bărbați cu privire la epocile în care femeia era doar o pasăre în colivie, răsună uneori atunci când ne e lumea mai dragă: „de când aveți voi drept de vot?” – și iar sunt confuză și mă întreb dacă e de râs sau e de plâns. Dar mă gândesc cu o așa mândrie că noi, femeile, suntem ceea ce suntem astăzi pentru că am demonstrat de-a lungul timpului că, deși ziua are tot atâtea ore pentru fiecare, noi reușim să le valorificăm la maxim, îmbinând cariera cu viața de familie, cu prietenii, cu grija pentru noi însene și cu scrisul acesta care ne aerisește, ne ventilează și ne încarcă bateriile. Și în ziua următoare o putem lua de la capăt. Fragile dar puternice, nu?

Cred că literatura feminină este gustată din ce în ce mai mult astăzi, pentru că vine cu o încărcătură sugrumată de vremuri, limitată, nespusă, macerată îndelung, ca un foc ce a ars mocnit în subteranul literaturii. Dar astăzi se lasă admirată și iubită. Citită.  Ea este jumătatea androginică a literaturii masculine, cum ar putea fi altfel? Puse fiecare pe talerele unei balanțe ar trebui să o țină pe aceasta într-un echilibru perfect. Până la urmă, împreună formează un întreg.

DE CE SCRIU FEMEILE?

Cristina Horotan: În opinia mea, există atât de multe motive datorită cărora femeile scriu. Plăcerea de a scrie este unul dintre ele – nu cred că am scrie dacă nu am iubi cu adevărat să o facem. Apoi, nevoia de a scrie; că suntem introverte sau extroverte, cumva trebuie să ne exprimăm emoțiile, de orice culoare ar fi ele. Eu cred că scrisul vine singur, fără să ne chinuim să îl scoatem din noi, fără să îl rugăm să se arate. Pur și simplu ne dansează în minte și mâna îl așează frumos pe o foaie; mereu există ceva care ne declanșează scrisul: că sunt ființe – dragi sau nu prea dragi, că sunt evenimente de tot felul, idei, gânduri, întrebări care ne bântuie, bucurii și tristeți, împliniri și neîmpliniri, suflet prea plin sau prea gol. De multe ori, îmi vin versuri interminabile când conduc – opresc și îmi notez totul. Sau la finalul unor zile încărcate, mintea mea rememorează totul și încearcă să își clarifice „de ce”-urile…se naște ideea, se întreabă, se argumentează și cumva, ajunge la o concluzie. Apoi mă liniștesc.

Femeile scriu pentru că au nevoie să o facă, pentru că au multe de spus, pentru că prea e plină lumea de scrisul planificat care trebuie să umple un număr de pagini dintr-o rubrică, la un termen prestabilit. Și mai scriu pentru că și noi, celelalte, avem nevoie de scrisul celor asemenea nouă.

CARE ESTE ATUUL LITERATURII SCRISE DE FEMEI?

Cristina Horotan: Probabil că foarte multă lume știe deja că diferențele dintre femei și bărbați încep de la nivelul creierului. Nu o spun eu, ci există studii desfășurate pe perioade considerabile care demonstrează acest lucru. De exemplu, un studiu întreprins de Louann Brizendine, o femeie specialist în neuroștiințe, cercetător, clinician și profesor la Universitatea din California, care a scris și cartea „Creierul femeii”, subliniază în cercetările sale că  „femeile au cu unsprezece la sută mai mulţi neuroni în zona creierului destinată emoţiilor.” Și acest aspect poate fi identificat în literatura feminină.

Cred că literatura feminină vine într-o mai mare măsură din realitate decât din fictiune, mai degrabă din emoție decât din imaginație, ca o revărsare din propria matcă a tot ceea ce nu mai încape în ea, o umple, o doare sau o bucură. Este parcă mai plină de emoție, mai personală și mai ales asumată. Însă acesta este doar un punct de vedere.

DACĂ RECUNOAȘTEM FEMEII CARE SCRIE ȘI ROLUL DE MENTOR, CARE AR FI GÂNDURILE PE CARE LE TRANSMITEȚI ASTĂZI FEMEILOR DIN ROMÂNIA?

Cristina Horotan: Femeile sunt începutul, ele sunt pământul, ele sunt seva care alimentează fiecare embrion, ele bat în inima oricărui viitor om, femeie sau bărbat. Și da, rolul lor suprem este acela de mentor și încep de la stadiul de sămânță, chiar dacă nu sunt scriitoare.

Încântătoare creaturi, purtăm în noi magia lumii!

Cântând, prin naștere și chin, misterioasele acorduri.

Inegalabilă putere ducem cu noi, de la-nceputuri;

Cele din umbră, anonim, ce pulsăm viață-n mii de inimi!

Mirobolante arătări! Purtând pe umeri greutăți

În mutul veșnic și-absolut, interminabil și absurd.

Pe drumul cu cărbuni încinși, înaintăm biruitoare

Cu tălpi din piele bătucite, prin vânt, arșiță și ninsoare.

Ambrozii ninse din Olimp, răspunzătoare pentru viață,

Eterne-n spațiu și în timp și veșnice-n orice prefață.

Nemuritoare în memorii și-n sufletele de copii,

Raze de soare-n orice vreme și-n orișicare anotimp.

(Mame)

Dar ca femeie care scrie (încă nu mă aliniez cu încadrarea în categoria scriitoarelor), îmi transmit gândurile mereu prin ceea ce scriu, indiferent că fac acest lucru prin poezie, prin articole sau eseuri și de regulă se adresează deopotrivă femeilor și bărbaților:

“Văd prin peretele cortină pe care l-ai matifiat în timp și care uneori te doare. Ți-l construiești cu atâta migală și cu atâta stăruință, concentrat/ă mai degrabă pe tot ceea ce trăiește în afara lui și mai puțin pe conținutul său. Și poate că ar trebui să îți scoți povestea rădăcinilor tale din colțul întunecat în care o ascunzi și să o pui exact pe fațadă; iar emoțiile, de orice fel ar fi ele, să le lași să-și întindă brațele înspre acolo unde vor, unde nu dor, unde te fac să fii exact așa cum ești tu.

[…]

Cine ești tu? Ești cine ești sau cine trebuie să fii? Pentru că știu sigur că trebuie să fii exact cine ești. De ce să ridici neobosit/ă ziduri costisitoare care te vlăguiesc de puteri, și care nu pot decât să accentueze neîmplinirea….neîntregirea, care să accentueze conturul confuziei și a acceptării de sine?”

Dar cred că cel mai sănătos gând pentru noi toate este acela care ne încurajează să fim autentice, să ne arătăm exact așa cum suntem: frumoase ființe ale extremelor, cele mai fragile și cele mai puternice din Univers.

Pe Cristina Horotan o găsiți și aici.

INTERVIU. ACOLO UNDE CAD VOALURILE (X)