Ieri seară, într-un Sibiu feeric, a căpătat fiinţă cartea Cristinei Horotan, care, astfel, îşi face o intrare de zile mari în poezia nouă. O femeie care scrie este o minune – o femeie care scrie poezii împlineşte de două ori minunea de a fi. Alchimia aceasta e impresionantă prin felul în care topeşte realitatea în creuzetul unor poeme care devin lumi în sine şi devin un dar pentru semeni, din care să-şi nutrească gândurile şi emoţiile. Nu putem spune niciodată că femeia îşi epuizează ipostazele în paragul carierei sau al familiei, iar cartea aceasta este un argument al faptului că ea poate fi tot ceea ce îşi doreşte. Femeia puternică ce ştie a se reinventa din cenuşa prăbuşitelor imperii ale unor efemere vulnerabilităţi pe care poezia le vindecă şi le mântuieşte.

Iată cum începe cartea:

„CUVÂNT ÎNAINTE

Sunt mulți cei care nu cred. 

Nu cred în ei, nu cred în alții, 

nu cred în Dumnezeu!

Blând iubitor de poezie,

Ce viață tumultoasă am trăit! Câte furtuni ne-au lovit, câte raze de soare ne-au mângâiat, câți oameni ne-au făcut fericiți și câți alții ne-au lăsat suferinzi. Cu toții am urcat și am coborât, cu toții am iubit și poate, uneori, am disprețuit, în căutarea răspunsului, a adevărului absolut la eterna și apăsătoarea întrebare „de ce? de ce eu?” 

Și de regulă, această întrebare o adresam cerului, Raiului,  acolo unde, unii spun că locuiește unicul și Atotputernicul Dumnezeu. De-a lungul timpului și cu precădere în ultimele decenii am asistat, din nefericire, la scindarea lumii, la răzvrătirea oamenilor – unii împotriva celorlalți, la cele mai moderne metode de anihilare a celui care îi încurcă pe cei mulți și puternici, a celui care se opune unor scenarii creionate cu măiestrie de marii făuritori de masterplanuri brodate de interese meschine si de pseudoprincipii.

Am intrat de multe ori în jocuri oarbe cu credința că acestea fac parte din naturalul vieții și ne-am pus sufletele în mâini nepotrivite, levitând în naivitatea omului bun, așa cum am fost crescuți și educați de părinții și bunicii noștri, ignorând direcția spre care a pornit lumea noastră actuală. Ploaia de săgeți care s-a năpustit în nenumărate rânduri asupra noastră ne-a rănit profund și probabil că niciodată nu ne-am fi așteptat ca lumea să fie atât de periculoasă. 

Nu ne-am construit scuturi înainte să pășim cu încredere în viață tocmai pentru că am crezut în autenticitatea și în umanitatea celor din jurul nostru. Însă astăzi, fără scut, nu putem rezista asediilor tumultuoase și cedăm. Încetăm să mai fim.

Există însă ceva ce nu ne poate lua nimeni niciodată: ceea ce avem în minte și în suflet. Ceea ce suntem. Și de cele mai multe ori intemperiile sângeroase prin care ne este dat să trecem ne întorc cumva către noi înșine, către nucleul ființei noastre, rămasă, decenii la rând în anonimat. Poate că nu se mai poartă credința în Dumnezeu, poate că nu se mai poartă autenticitatea, poate că nu se mai poartă mirosul îmbietor al cărților, poate că sensibilitatea, romantismul și poezia sunt desuete și „siropoase” în accepțiunea individului modern însă unii dintre noi rămânem simpli clasici. 

DI+AGNOSTICA, această semnătură nudă a sufletului meu, plutește ca un puf de păpădie prin Univers și se ridică deasupra necredinței omului de astăzi; a necredinței în divinitate și în el însuși, în iubirea fără margini, în sacrificiu, în autenticitate, în tot ceea ce cândva definea atât de simplu și de natural ființa umană. 

Mi-a trebuit un deceniu pe lângă un sfert de veac, în care sunt însumate bucurii imense și eșecuri cutremurătoare, pentru a mă întoarce la mine. În încercarea acerbă de a ține pasul cu trendurile, de a contribui la schimbarea în bine concretizată în fapt într-o luptă cu morile de vânt, de a intra pe uși care mi-au fost închise  în față înainte ca eu să bat în ele, am realizat că am uitat motivul nașterii și al vieții mele: acela de a trăi. Și am început să trăiesc. Pentru mine. Pentru cei iubiți. Pentru cei dragi care mai sunt și pentru cei plecați. 

Poeziile mele pictează pe pânza realității cu pensula minții și cu acuarela sufletului credințe, sentimente și emoții, niște extravaganțe gratuite dăruite de Dumnezeu, aruncate asemeni unor obiecte vechi și uzate, într-un tomberon. Într-un picaj neașteptat, am refuzat să îmbățișez sentimentul fricii și să închid ochii; i-am ținut deschiși și am văzut în cădere, sclipind ca niște diamante neprețuite, sticluțe mici pline de esențele vieții, pe care eu, în verva cotidianului grăbit, le-am aruncat la gunoi. Și am aterizat în picioare. Primul gest pe care l-am făcut a fost magic. Am îngenuncheat în fața lor și i-am mulțumit divinității pentru aceasta nouă șansă. Le-am ridicat de printre gunoaie, le-am curățat cu dragoste și le-am oferit cea mai frumoasă casă: sufletul meu. Și de acolo, din ele, se scriu poeziile mele.

Poezia este pentru mine un soi de anticorp magic, care luptă neobosit, oricând, cu orice simptom al oricărei boli. Când sufletul mi-a fost plin, l-am descărcat prin poezie iar atunci când mi-a fost gol, l-am hrănit cu ea. Pledoarii nocturne în versuri răsunau în mintea mea ori de câte ori bătăile inimii mele atingeau cele mai înalte note, într-un crescendo dus la extrem de întâmplări dureroase, provocate de creaturi meschine, mari în rang și mici în suflet. 

Ce m-aș fi făcut eu, o frunză în vântul furios al lumii, dacă nu ar fi fost… poezia? Poezia și Dumnezeu. Aș fi hoinărit o vreme prin necunoscut până când, sleită de puteri, flămândă și înghețată până în măduva oaselor m-aș fi prăbușit la pământ pentru totdeauna. Aș fi fost regretată o vreme și apoi uitată. Definitiv. 

Însă măreția cerului mi-a trimis tocmai mie razele sale tămăduitoare iar ele, cu atâta blândețe, luminând în cascade de vis iubirea celor dragi, splendoarea locului în care trăiesc și duetul androginic creat de mintea și de sufletul meu, mi-au arătat cum să le adun pe toate la un loc și să construiesc eternitatea. Eternitatea mea și a celor dragi mie. 

Iar liniștea… liniștea  născută din poezie este cea mai frumoasă muzică pe care am ascultat-o vreodată, o sublimă eliberare orchestrata cu măiestrie de confluența rațiunii cu simțirea, veritabil panaceu și magnifică încântare a eu-lui suferind și răzvrătit.

DI+AGNOSTICA trece peste și dincolo de necredință; pentru că eu cred și cred pentru că le-am trăit pe amândouă. Și mai cred că este nobil să trăim cu sufletele la vedere pentru că, negreșit, un suflet neîncorsetat va fi mereu un suflet liber.

Cristina Horotan

25 noiembrie 2021″

Foto credit: Alina Cristina Mureşan

 

Iar orice confesiune este mai grăitoare decât lumea obiectivă detaliată în pastelurile citadine pe care le creează din imagini sufleteşti: 

DE ZIUA MEA….

Motto: 

„Pentru mine, 35 a fost fatidic; un pod de sfoară la mare înălțime aș spune, între doi versanți… vechea și noua eu. Traversarea a fost plină de peripeții, de emoții iridescente, de finaluri și de noi începuturi… a fost un tom voluminos cu multe adnotări, cu anexe, chiar cu lupă atașată. L-am parcurs cu umerii încărcați de balast și cu fiecare pagină, l-am aruncat ușurată în hăul adânc; m-am încărcat cu altfel de energie, m-am bucurat de o altfel de lumină, mi-am redescoperit prieteni vechi… m-am reîntors la mine, cea de demult rătăcită. Îmi doresc, de ziua mea, să-mi rămân mie, credințelor și valorilor mele originare… până la final.

La mulți ani, dragă eu! 36…” 

Draga mea, îmi spun azi, mie 

În geroasă zi de iarnă: 

Cât de minunat să fie, 

Anii tăi din cer să cearnă? 

Cum să fii tu plămădită 

Din zăpadă și din gheață, 

Să emani nestingherită 

Când căldură și când ceață? 

Și să mergi în continuare 

Pe-acest drum sticlos, de țurțuri, 

Și-n urmă-ți să lași cărare 

Pentru porumbei și vulturi. 

Draga mea, ce viață plină 

De matrici și acolade 

Ți-a trecut prin universul 

Cântat zilnic în balade! 

Și cât de grăbită fuge 

Spre o oarecare lume, 

Ce va vrea să te subjuge 

Episoadelor postume. 

Angrenată câteodată 

În taifunul cel puternic, 

Prin a vieții cale beată 

Tu răzbați în pas edenic. 

Și transformi în a ta minte 

O cădere-n înălțare; 

Prin emoții și cuvinte, 

Cerul înnorat, în soare. 

 Când îți iei umbra de mână 

Și purcedeți amândouă 

În neantul cel de lână 

Strălucind de-atâta rouă. 

Fată dragă, ‘ntunecarea 

A venit în vreme sumbră. 

Dar tu ai găsit candoarea 

Ascunsă stingher în umbră. 

Să iubești al lumii suflu 

Și să-naintezi în vreme! 

Vieții tale să-i dai titlu 

Din poeme și catrene. 

Să te regăsești, ființă, 

Ce pierdut-ai fost în boală! 

Să renaști cu biruință 

Din pământul uns cu smoală! 

Și privește cu ochi nobili 

Răsaritul și apusul 

Și-ntre ele, fără stavili, 

Împlinește-ți, zână, visul!