Ștefan Octavian Iosif

Povestea poetului a înșirat (și) mărgăritare negre

Ștefan Octavian Iosif (n. 11 septembrie 1875, Brașov – d. 22 iunie 1913, București) a fost un poet, un boem incurabil, de o subtilitate și sensibilitate aproape feminine, traducător român, membru fondator al Societății Scriitorilor Români.

Excelent traducător, mai ales din germană și maghiară, a contribuit la cunoașterea de către publicul românesc a unor creații ale lui Goethe, Schiller, Heine, R. Wagner, Petofi.

Prietenia cu Dimitrie Anghel

Şt. O. Iosif si poetul Dimitrie Anghel au avut o relație de prietenie benefică pentru literele româneşti, dar de rău augur pentru relația personală.

Dimitrie Anghel și Șt. O. Iosif

Lucrând împreună sub pseudonimul A. Mirea, au început să publice lucrări originale şi numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul „Caleidoscop al lui A. Mirea”, volum apărut în 1908 şi comentat de critica şi istoria literară, atât la apariţie, cât şi mai târziu.

Au iubit aceeaşi femeie, pe poeta şi prozatoarea Natalia Negru.

Natalia Negru (n. 5 decembrie 1882, Buciumeni – d. 2 septembrie 1962, Tecuci)

În timpul studenţiei, Natalia obişnuia să meargă la Biblioteca Fundaţiei Universitare unde, în 1903, l-a cunoscut pe Ştefan Octavian Iosif. Poetul, deja consacrat după ce publicase trei volume de versuri, îndeplinea funcţia de custode al Bibliotecii. Tânăra a vrut să-i atragă atenția și, la un seminar, a prezentat o lucrare despre pezia „Doina” scrisă de Şt. O. Iosif.

„Când a auzit Steo ce succes a avut Doina lui la seminar, a fluierat toată ziua de bucurie… A căutat să mă cunoască, mi-a mulţumit şi mi-a cerut nişte poezii, pe care i le-am dat, iar el a ales dintre ele una, Străbunica, pe care a publicat-o la loc de cinste în Sămănătorul”, povesteşte scriitoarea în romanul autobiografic Helianta.

Aceasta i-a devenit, în 1904, soție. La nunta lor au participat personalităţi ale culturii românești, printre care Nicolae Iorga şi Mihail Sadoveanu. Nicolae Iorga le-a făcut cadou, ca dar de nuntă, revista Sămănătorul. Un an mai târziu,  s-a născut fiica lor, Corina.

În viața de continuă visare, prietenul Dimitrie Anghel apare, pentru Natalia, ca un pahar de șampanie într-o vară prea lungă și prea prăfoasă.

„Anghel era volubil și picant. Acidulat ca o șampanie. Pe urmă nu mai știu cum s-au petrecut lucrurile. Fapt e că pe mine morbidezza lui Iosif mă desprinsese de el. Încet, încet, ajunsesem să-i las lui sentimentalismul, iar lui Anghel, erotismul..“

Frumoasa prietenie cu ”poetul florilor” avea să se sfârşească în momentul în care Dimitrie Anghel a reuşit s-o seducă și să o convingă pe Natalia Negru să-şi părăsească soţul.

“Steo a dezamăgit iluziile mele de la început. Întîrzia mereu seara, uneori pînă dimineaţa. Vestimentar era foarte neglijent. Cîştiga modest, mult sub nevoile noastre cele mai reduse. Eu trebuia să procur cîte un ban, de multe ori cerînd tatii, ceea ce îmi era teribil de jenant…”,  își justifica, peste ani, alegerea Natalia, în „Helianta”.

Se pare că pentru sensibilul Şt.O.Iosif, această dublă trădare a fost peste puterile sale. În 22 iunie 1913, a murit în urma unei congestii cerebrale.

Irascibil și gelos

Natalia s-a căsătorit cu Dimitrie Anghel în noiembrie 1911. Societatea le-a întors spatele. Iosif, poetul iubit, este deplâns ca o victimă a mârșăviei celor doi. Ca o răzbunare a sorții, nu a durat mult și, căsnicia acestora s-a transformat într-un coșmar. Natalia mărturiseşte în romanul ”Helianta”:

“Mai multe zile m-a ţinut încuiată în casă, singură, ca într-un turn, sfâșietor despărţită de fetiţa mea, în imposibilitatea de a-mi relua libertatea, cu ferestrele mascate, cu lumina aprinsă. Simţeam paşii lui Anghel, căci venea, din când, în când, acasă şi asculta să ştie ce fac, auzeam uşa încuindu-se dupa el, pașii pierzându-i-se în curte… Eram condamnată la moarte de el, pe care începusem sa-l ador”.

Într-una din scenele inflamate de gelozie, Dimitrie Anghel și-a amenințat soția și a vrut să o sperie ţintind aiurea cu pistolul, însă glontele a ricoşat şi a rănit-o uşor pe scriitoarea care a căzut, declanșând o reacție imediată, suicidală, poetului. Rana pe care şi-a provocat-o a generat o infecţie, iar nestăpânitul poet a fost învins de septicemie. Era în noiembrie 1914.

Acolo

Tu, singuratică şi-albastră,
Rătăcitoare-n infinit,
La ce mă chemi necontenit,
Acolo-n colţul de fereastră,
Să te ador înmărmurit?…

Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Şi ce îndepărtat mister
Mă face pururi să te cer
Deasupra capului de strajă,
Stea singuratică pe cer?…

Șt. O Iosif

Înşiră-te mărgăritare

Au fost odată trei secerătoare
Ce se iveau din lanuri pân-la brâu —
Trei flori ce-acum se deschideau la soare,
Acum piereau în aurul din grâu…
Au fost odată trei secerătoare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi iată că, adus de întâmplare,
Trecea un fiu de împărat în sus,
Şi-a zis atuncea fata cea mai mare:
,,De m-ar lua pe mine-aş fi în stare
Ca să-i îmbrac palatul cu un fus…”
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi-a zis atunci copila mijlocie,
Străfulgerând cu secera, pripită:
,,De m-ar lua pe mine de soţie,
Eu i-aş hrăni palatul cu o pită…”
Dar el privi la ea cu nepăsare.
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi dintre spice-a zis a treia floare:
,,De m-ar lua pe mine, eu i-aş face
Doi feţi cu plete de-aur lucitoare…”
Stă dus feciorul de-mpărat şi tace,
Şi-a treia zi la curte-i nuntă mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Dar când a fost să nască-mpărăteasa,
Plecă-mpăratul plin de grea-ntristare,
Şi o ţigancă singură rămas-a
Ca s-o-ngrijească-n ceasul de-ncercare…
Că s-au sculat vrăjmaşi cu oaste mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare! 

Iar când se-ntoarse-acasă împăratul,
Dorit să vadă cum îi sunt feciorii,
Găsi doi pui de lup — râdea palatul,
Şi clătinau din cap diregătorii…
Şi-mpărăteasa — ajunsese cersetoare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi s-a făcut ţiganca-mpărăteasă,
Iar cei doi fraţi, ucişi de ea cu ură,
În locu-acela unde-i îngropase,
Doi dafini auriţi se prefăcură…
Când i-a văzut, a prins-o spaimă mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi-a dat poruncă scorpia să-i taie,
Şi ea cu mâna ei pe foc i-a pus,
Dar fără veste-atunci din vâlvătaie
Zburară două scânteioare-n sus
Şi au căzut pe-un ţărm de apă mare…
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

Şi Dumnezeu cel bun şi mare dete
Din cele două mândre scânteioare
Să fim iar feţi cu daurite plete,
Şi să venim aici la şezătoare,
Să spunem trista noastră întâmplare,
Înşiră-te frumos, mărgăritare!

…Plângea cu hohot biata-mpărăteasă
Într-un ungher, cum asculta acestea,
Iar împăratul crunt se-ntunecase
Înţelegând ce rost avea povestea,
Pe când ţiganca se făcea ca varul…
Şi singur se-nşira mărgăritarul!

 

 

foto tumblr.com

Citește și Îți aduci aminte ziua