tremurau în aer fermenții pâinii de sânge.
ea trăgea cu nesaț văzduhul direct în piept, nemestecat
în gură nu-i puteai vârî lingura și nici bucătura
s-ar fi rănit a pieire, poate mai rău.
și o-ndemna – mai ia, ia-mi răsuflarea,
îți dau întreagă oboseala prefăcută în aburi
de lapte, trompete, ulei și dorință.
nici caldă nici rece furia dospește suflete
într-un laborator de aer cu eprubete sparte,
iar moartea, ca retezată de un cuțit
verde-nflorit la ambele capete,
tace.
foto painting sursa
Citește și degustare
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
