cu vinuri proaspăt storcite și oameni beți
de poezie
mi-am petrecut toamna de la brâul zilei
în jos, târându-mi fustele zdrențuite printre
crengi și dulci omoplați între junghiuri.
dacă ți-ai fi întors
fața cu un anotimp înainte
îmbrățișări molatice și-ar fi lepădat pielea
și-ar fi-nghețat printre cuvinte, iubiri absurde,
morminte de senzații sinucigașe pe care
s-ar fi-nălțat în ultima clipă
și doar ipotetic teama
ca o palmă pe-un pântec fierbinte.
dar așa, prin ochii deschiși
larg
ploaia să cadă o las, să urle la mine
din gâtlejul de cer răgușit
de-atâta toamnă ce nu
mi se cuvine.
foto sursa
Citește și nebunul meu frumos pe de-a-ntregul
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
