Motto: „Sărutul iubirii este cel dintâi prilej de a ajunge în intimitatea morții; de aceea aproape oricine este atât de speriat de acest prim sărut.”(Richard Wagner)
Poate că iarna simțim mai mult decât în orice alt anotimp răceala din noi. Uneori începe de la cap, cu stări difuze și o melancolie greu de stăpânit, cu cât zilele își pierd fragilul echilibru în apusul neîntârziat, alteori de la picioare, mai ales când ai de mers pe jos o bună bucată de drum spre locuința unde o fată mult prea tânără a ales să-și pună capăt zilelor. Bunică-mea e înfășurată până la urechi în mantoul negru „de mers la biserică” pe care îl scoate de fiecare dată cu gesturi ceremonioase din șifonierul cu haine bune și aproape i-a trecut supărarea. În primul rând, nu înțelegeam de ce trebuie să merg la mort, când aveam alte preocupări, apoi nu-mi plăcea să ies în lumea oamenilor mari și serioși care cu siguranță se vor întreba, în șoaptă, ce caută un copil acolo. N-am vrut să plec de acasă decât cu paltonul mov, eu sunt copil și nu trebuie să port doliu, mai ales că n-o cunosc pe fata asta, cred că nu avea dreptate să-mi ceară să port negru când nici măcar nu știam ce înseamnă moartea. Acum o priveam în față pentru prima oară și cred că eram mai mult curioasă decât apăsată de vreun sentiment de teamă sau de tristețe…
(Moartea e contrară vieții, mi-ai spus, e o luptă necontenită care te transformă din temelii, și luam fiecare vorbă a ta în serios, ca și când ai fi vorbit în axiome pe care îmi plăcea să mi le însușesc fără altă demonstrație. Vedeam în tine resursa aceea de adevăr autentic, infailibil, nu știu ce mă făcuse să mă abandonez total în cuvintele tale, știam pe de rost fiecare din reacțiile tale, puteam calcula fără greș momentul în care îți reveneai din tristețe sau tăiai precum o lamă de cuțit pentru că simțeam totul în carnea și în vintrele mele până la ultimul nerv care-mi zvâcnea aiurea, nedomesticit, la gândul tău. Simțeam cu monstruozitate toate stările tale și, între senzații, era o moarte vie cea care mă îngenunchea la răstimpuri, născând în mine înghețate gheare. E prima dată când tăgăduiesc, și nu mi se întâmplă fiindcă nu mai cred, ci pentru că nu mai am puterea să lupt.
A nins azi-noapte și zăpada e curată ca o aripă de înger întinsă în umbra unei dimineți albastre, mi-au înghețat picioarele cu totul și simt frigul țintuindu-mi răsuflarea, n-am mai pomenit așa o iarnă, sau poate nu mai știu. Aproape de casa unde era priveghiul am simțit un nod în gât – la poartă flutura steagul negru, ca o fatalitate vie, ca o umbră întunecată de strigoi sălbatic, amenințătoare… am strâns mâna bunicii și a tresărit când m-am adunat la brațul ei, de emoție, de teamă sau de frig, sau poate cine știe ce alt sentiment venit de dincolo de mine, indicibil.
M-a luat și m-a împins înăuntru, strecurându-mi în mâna înghețată o lumânare subțire înfășurată într-o batistă albă cu flori negre pe care o scosese din poșeta rece, în timp ce urca scările; în hol, miros acru de vin și cozonac de casă, din care aș fi vrut să gust dacă nu ne-am fi grăbit, oameni vorbind încet, respirând o atmosferă înecată într-un abur cenușiu, cu miros de brad și garoafe, pe care nici acum nu pot să îl suport fără să trezească în mine o înfiorare amară… Dumnezeu s-o ierte – S-o ierte Dumnezeu și s-o odihnească… schimbul de replici, în loc de Bună ziua, și toată lumea și-a plecat capul, fără să se privească în ochi.
(Voiam să-ți spun că acum cred că Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat, pe cât a fost de darnic cu întâlnirea noastră, pe atât de amarnic s-a retras în ceruri, lăsându-ne în rana vie a depărtării… Ah, acest Deus absconditus… de câte ori l-am implorat să-mi spună ce e de făcut, de îndreptat, de răsucit, și mi-a întins un pumnal cu care scormonise în pieptul meu câțiva ani buni, n-am știut ce să mai fac cu el și l-am pus sub pernă, la păstrare, un semn divin se păstrează ca o comoară, nu-i așa? Nici măcar nu-mi mai doresc un semn, am atâtea nopți în care sap în tăcerea ta ca într-o mină de aur și îmi răspund numai ecourile unor cântece pierdute, peste care ai tras demult cortina…)
Ca să ajungi în mijlocul camerei, lângă sicriu, trebuie să treci pe lângă familia nenorocită de suferință și să prezinți condoleanțe, bunica a luat-o înainte și mă trage de mână printre oamenii cu înfățișare sumbră, ca niște gravi judecători din ziua de apoi… pe tatăl fetei nu îl văd, sau poate nici nu e aici, preocupat cu ale priveghiului, sau poate nici nu are tată, iar mama ei… arată într-un fel care mi se întipărește în minte cu litere stacojii: înaltă, de o frumusețe nealterată de trecerea timpului sau durerea momentului prezent, e o prezență volatilă aproape, abia simțită – dacă n-ar fi ridicat vocea să îi explice bunică-mii pentru a câta oară de când s-a întâmplat? motivul sinuciderii: Nu avea de ce s-o facă (știa ea precis lucrul acesta, fusese în pelerinaj în sufletul ei și aprinsese candele acolo, să îi pătrundă toate înțelesurile, acum ardeau la căpătâiul ei, aruncând fiori de lumină pe fața albă, dar atât de liniștită…), terminase facultatea cu zece, șefă de promoție, au sunat-o de la Institut să rămână la catedră, și, Doamne, cât a învățat copila asta ca să ajungă unde a ajuns! Și ce folos? Am ținut-o la București pe banii noștri, a avut garsonieră, tot ce și-a dorit a avut, n-a fost ceva să vrea și să nu aibă, uite (era și în camera asta un șifonier cu haine de Duminică) câte rochii și-a cumpărat ( cele mai multe din mătase, ușurele, în culorile curcubeului, foșneau atât de seducător, încât mi-au distras complet atenția de la ceea ce se petrecea în cameră), câte perechi de pantofi (perechea de sandale verzi mi-a luat privirile, cu tocul înalt și subțire, argintiu, și cu baretele care se încheiau în cruce peste gleznă, într-o cataramă bătută în pietricele șlefuite de culoarea smaraldului), și-a cumpărat în disperare, eu nu știu de ce dacă nu avea de gând să mai trăiască, zici că era nebună, apucată, eu nu înțeleg, nu înțeleg… O certa cu atâta dragoste și totuși, în reproșul ei se împleteau atâtea voci încât părea un cor al femeilor care așteptaseră, seri de-a rândul, îmbrăcate de concert, de teatru sau de petrecere, un iubit care întârziase să apară… dezamăgire și o acceptare mută a hazardului.
(N-am reușit să citesc până la capăt în spatele tăcerii tale, fiecare fărâmă de adevăr mi se revela cu greu, dureros, simțeam câteodată că mă înăbușă disperarea de a nu putea să mă salvez de la naufragiu printr-un singur cuvânt, o singură privire de care să mă agăț cu amândouă mâinile, chiar dac-ar fi fost să mi le jupoaie asprimea revelației… cât de mult aveam nevoie să știu că acel edificiu pe care l-am construit împreună putea să-mi apere trupul acesta nefericit de la dezastru… spuneai că ne dor silabele, ne dureau într-adevăr, dar mușca din noi acea afurisită neputință de a fi împreună, despărțiți de putrede tranșee… ne afundam în suferință ca într-o mare fără fund și ne izbeau din spate, îngropându-ne, troiene… aș fi vrut să pot ajunge din nou în brațele tale și acolo să-mi găsesc mormânt de liniște, dar nu mai găseam drumul către mine, risipit în drumul către tine…)
După ce s-a liniștit, mama fetei s-a apropiat de sicriul alb și-atunci am văzut că nu plângea. Se uita la ea pierdută, și-am citit în ochii ei curați de lacrimi puterea înțelegerii… dincolo de ea, în necuprinsul minții ei, pluteau undele de șoc ale nedreptei sorți, care izbise în temeliile aparent indestructibile ale vieții. Mi s-a părut că înțelege, că o înțelege, că a trebuit să accepte și moartea aceasta cum îi acceptase crizele de plâns când îi creșteau dinții sau când avea febră, iarna. Pe atunci nu știam că viața nu e un șir de alegeri, ci, mai degrabă, un șir de încercări la care ori facem față, ori murim la rândul nostru… nu știu de ce mă fascina atât de mult albul mâinilor încrucișate pe piept, care țineau în degetele lungi și fine un rozariu cu o cruce mică din lemn smălțuit, ca într-o ultimă încercare de a păstra ceea ce, pe drept, îi aparținea… O fardaseră prea strident, deși câteva șuvițe rebele îi acopereau, în umbre, fața, atât de liniștită… știu exact că în colțul buzelor acoperite de un roșu prea strident față de întinderea albă de mătăsuri în care dormea zăbovise fericirea, în sfârșit, iar un surâs abia schițat putea foarte bine să ia locul nefericitei corecții de carmin. Aș fi vrut să îi văd ochii, dar în fotografia dintre lumânările aprinse zâmbea o fată cu ochi triști, aproape plânși, cu cearcăne vineții și buzele uscate ca o tardivă părere de rău… știu că atunci am fericit-o, atâta pace emana tot corpul ei, acum atât de rece; brusc, moartea nu mi s-a mai părut catastrofală, ci mai degrabă soluția de a supraviețui.
(De când te-am descoperit, te-am privit întotdeauna cu mirarea unui copil care găsește sub pomul de Crăciun o jucărie mult dorită și am încetat să mai îmbătrânesc pentru că eram fericită, atât de fericită cu fiecare moment în care te scoteam, încetul cu încetul, din ambalajul în care-ți tăinuiai frumusețea, te dezveleai în fața mea în falduri și m-am privit în ochii tăi, mai frumoasă decât mă știam, mai bună și mai vie cu adevărat, ca un freamăt continuu de iubire neistovită care mă ținea arzând. Mi-ai spus că sunt minunată și curgeai fără oprire prin venele mele, până când, așezându-mi inima la pieptul tău, am simțit-o tresărind în același pașnic ritm și n-aș mai fi plecat… abia când ai închis ușa în urma mea am simțit arsura și am plâns amarnic, înjumătățită… în locul tău, rămăsese urma dragostei tale și revelația mea târzie, ca o rană pe care încerc în zadar să o acopăr cu zdrențele amintirilor noastre. Știu că ne vom revedea curând, în viața viitoare, și voi fi foarte fericită…)
Nu mai știu ce s-a întâmplat, cred că n-am fost la înmormântare, îmi fusese de ajuns după-amiaza aceea de înghețat decembrie fantomatic… Bunica nu mai e demult decât o amintire. Peste toate plutește dragostea ta plecată, disperarea mea și nebunia mea de a te pierde, fantoma a ceea ce am fost și însingurarea de a nu mai fi în umbra ta, hohotul de isterie al zilelor de iarnă în care n-am știut să-ți spun să mai rămâi, surâsul fetei moarte din sicriul alb, sângeriul buzelor ei pe care iubitul crestase pe vecie gustul de cafea amară și de valuri potolite, zgomotul de nesuportat al fiecărei zile, cenușa fiecărei nopți, privirea ta albastră de dincolo de lume și dorul meu sălbatic, amarnicul venin al depărtării și-un straniu dor de liniște…
