încet s-a desprins albul
din coajă
mi-a înroșit sângele și-a dezlegat caii.
ducă-se.
la vedere a rămas nevăzutul pe rafturi
dă șuturi vitrinelor trufașe
nouă felinare s-au aruncat în cușca de lei
în semn de protest îi leagă la ochi cu hălci de lumină
ăsta nu-i alb
negrul nu-i roșu.
puneți la loc apa în mare și dați-i drumul de sus
pâna când veți lăcrima
până când se curbează luna
și face stop cardiac.
foto credit pinterest.com
poate c-au înnoptat cele două
limbi de șarpe una
de femeie alta de bărbat poate
răsucite stau cu uși tivite
tandru și cu-albastru te invită intră
e pe terminate dulcele păcat… Citește și poate
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
