„Un copil drept precum cedrii ar fi minunat, dar aşa ceva nu există, şi chiar dacă ar exista, la un moment dat tot ar da de greu. Eu cred că important e ca pomul să crească, chiar dacă se îndoaie sau se pleacă...”

Yasunari Kawabata (n. 14 iunie 1899 – d. 16 aprilie 1972) a fost un prozator japonez a cărui operă, scrisă într-un stil plin de lirism și subtilitate, i-a adus premiul Nobel pentru literatură în 1968. A fost primul japonez și al treilea asiatic (după Rabindranath Tagore și Șmuel Iosef Agnon), care a câștigat acest premiu.

Scrierile lui Kawabata conțin un spațiu epic gol, non-acțiune și o reducere extremă a problematicii la câteva date, favorizând deplasarea centrului de greutate spre episod și detaliu. Kawabata povestește pe o linie unică, pe un singur plan, în care evenimentele sunt nivelate sub raport valoric, iar un conflict propriu-zis nu se constituie. Elementul-cheie, momentul-surpriză lipsesc, deși o tensiune difuz răspândită în text pare să le cheme.

Motivația Juriului Nobel: „… pentru măiestria lui literară, care înfățișează cu mare sensibilitate esența spiritului japonez„.
La decernarea premiului, Juriul Nobel a citat trei dintre romanele scriitorului „Țara zăpezilor”, „O mie de cocori” și „Vechiul oraș imperial”.

Timp şi curgere (traducere Petru Dimofte)

A trecut timpul. Dar timpul curge în mai multe şuvoaie.
Asemeni unui râu, curentul va curge câteodată
mai vijelios în unele părţi sau mai domol în altele,
sau, poate, va stagna pe-alocuri.
Timpul astral este acelaşi pentru fiecare,
dar timpul omenesc e diferit de la o persoană la alta.
Timpul curge în aceeaşi direcţie pentru toate fiinţele omeneşti;
fiecare fiinţă omenească curge prin timp într-un fel diferit.

 

„Există două soiuri de iubire: cea care îngenunchează şi înalţă ochii la cer şi cea care priveşte în jos şi mângâie. Pe cea de a doua o consider mai durabilă.”

Jerome Klapka Jerome (n. 2 mai 1859, Walsall, Staffordshire – d. 14 iunie 1927, Northampton) a fost un eseist, romancier și umorist englez, cel mai bine cunoscut pentru romanul satiric Trei într-o barcă (Three Men in a Boat – to Say Nothing of the Dog). S-a născut și a crescut în sărăcie la Londra, într-o casă, care este astăzi un muzeu dedicat lui. Alte titluri cunoscute sunt: colecția de eseuri „Gândurile trândave ale unui pierde-vară” și „Trei pe două biciclete”, o continuare a romanului „Trei într-o barcă”.
Prin proza sa umoristică, a manifestat înțelegere pentru slăbiciunile omenești și capacitatea de a descoperi partea comică a neplăcerilor domestice. A fost unul dintre fondatorii revistei The Idler.

„Carl Adolph von Basedow, Robert James Graves, Alois Alzheimer, James Parkinson, Jean-Baptiste Bouillaud, Jan Gösta Waldenström, Sir James Paget, Perthes Georg, Hulusi Behçet, Harvey Williams Cushing, Apotheker John Langdon-Down, Samuel Alexander Kinnier Wilson, Robert Koch, Sir Michael Anthony Epstein, Yvonne Barr… Ingrată modalitate a istoriei să le facă numele nemuritor! Pentru milioane de suferinzi, ei nu sunt altceva decât boala Basedow Graves, boala Alzheimer, boala Parkinson, boala reumatismală Bouillaud, macroglobulinemia Waldenström, cancerul Paget, Boala Perthes, boala Behçet, boala Cushing, sindromul Down, boala Wilson, bacilul Koch, virusul Epstein-Barr… o imensă tragedie, un cumplit flagel. Câţi dintre noi îi mai privesc ca fiinţe omeneşti?”, spunea Gavriil Stiharul.

 

Alois Alzheimer (n. 14 iunie 1864, Marktbreit am Main – d. 19 decembrie 1915, Breslau) a fost un psihiatru și neuropatolog german. A descris pentru prima dată o formă de demență degenerativă, cunoscută până azi după numele său ca Boala Alzheimer. Medicina datorează lui Alzheimer primele cunoștințe asupra substratului morfologic al bolilor psihice care duc la demență: paralizia generală, arterioscleroza și atrofiile senile și presenile ale creierului. Lucrările sale, împreună cu Franz Nissl, asupra paraliziei generale, au demonstrat pentru prima dată prezența în creier a unor modificări caracteristice în cazul unor boli psihice nevindecabile și au dus la noțiunea de „psihoze organice”.

„Lumea întreagă s-a retras în inima Pământului
străpunsă de o rază de soare:
şi curând se va lăsa noaptea.”

Salvatore Quasimodo (n. 20 august 1901, Modica, Sicilia – d. 14 iunie 1968, Napoli) a fost un poet și traducător italian. Considerat unul dintre cei mai notabili poeți italieni ermetici, a devenit laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1959, stârnind multiple controverse, mai ales în Italia. Motivația Juriului Nobel : „…pentru poezia sa lirică în care cu o clasică înflăcărare înfățișează experiența tragică a vieții timpului nostru „. Cele cinci antologii de poezie au apărut între 1930 și 1938, inclusiv Acque e terra (Ape și pământ, 1930). Acestea i-au stabilit reputația de cel mai important poet ermetic italian. Opera sa complexă este inspirată din simboliștii francezi. Stilul lui este marcat de un grad mai mare de claritate și de sensibilitate. Quasimodo a explicat istoria și destinul omului printr-o lamentație fundamentală pentru înfrângerea omului de către un univers ostil. Printre operele lui se numără Dare e avere (A da și a avea) (1966) și Debit și credit (1972).