câte drumuri până la ultima picătură de salivă
limba ornicului atârnă nerușinată în noaptea asta triumfală
îi vezi vinișoarele lungi de vin roșu ca întunericul
înoitului limb
vreau să cânt ca pasărea cea ouată, să mă plimb și să râd
hohote de sudoare
priviri pline de jind
ultima-i cea mai sonoră
plescăie promisiuni nesfârșite
și-n ea, ca-ntr-o fântână,
cade tăcerea
fir de păianjen
întins cu plumb.
în grădina înflorită a nopții
lujeri dau ora exactă.
foto – Saatchi Art Artist Lara Meintjes, Painting „Blooming Night Garden”
Citește și apă curbată
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
