Ce rămâne de făcut după o crâncenă suferință? După ce ai simțit că altul a plecat cu jumătate din corpul, mintea, sufletul, spiritul tău, și ai rămas precum androginul din poezia Anei Blandiana, ca o rană ce supurează amintiri râncede?

Rețetele altora nu pot deveni rețete universale, pentru că fiecare individ e un microcosm în sine, o entitate cu alte variabile și cu altă configurație existențială. Se poate, în schimb, ca din fiecare experiență cu care ne întâlnim, să extragem câteva idei. Nu sfaturi, ci, mai degrabă, puncte de reper în analiza situației proprii:

  • Rănile se vindecă în timp. Nu există decât termene aproximative de vindecare, pentru că sufletul nu trăiește în ani, zile, ore… Nu se poate acționa asupra lui decât prin doze de încredere, nu prin stabilirea unor termene. A spune „îmi trece în… x zile” înseamnă a induce o falsă programare a organismului și o nouă iluzie. Poate că ar fi mai eficientă încercarea de a înlocui aceste proiecții subiective cu planuri realiste, pe termen scurt: „pentru 5 minute, îmi voi seta mintea pe o dorință realizabilă”. Există atât de multe lucruri frumoase de făcut în viață, chiar și o simplă conversație cu un om drag, o lectură scurtă, o încercare de a implica spiritul creativ și de a obține ceva care să dea senzația de succes, atât de necesară creierului pentru a crește nivelul endorfinei, acel hormon al fericirii, uneori atât de greu de găsit. Apoi, timpul alocat va crește la 10 minute, la o oră, la intervale din ce în ce mai mari, care vor anihila cauza suferinței încetul cu încetul. Rana trebuie curățată prin îndepărtarea corpilor străini care ar putea produce infecția,  apoi acoperită cu un start protector. Se numește uitare. Bandajele trebuie schimbate din când în când, plaga are nevoie de aer pentru a forma crustă, iar senzația că rana se vindecă iar în locul ei locul se cicatrizează (frumos) ar putea fi un imbold. Permanentizarea în starea negativă e echivalentă cu adâncirea ei. Dacă putem afla unde se găsește în corpul nostru, am putea acționa mental asupra ei, așa cum o facem în cazul unei plăgi reale. Nimic nu ne poate speria mai mult decât gândul că rana s-ar putea infecta și că am putea ajunge la operație, nu-i așa? De ce n-am proceda la fel cu suferința?
  • Refugiul în amintirile frumoase ale unei relații ar trebui evitat în cazul în care decizia este iremediabil luată în „favoarea” despărțirii (da, uneori desprinderea poate fi o soluție salvatoare, despre asta vorbim). Reîntoarcerea în locul în care s-a consumat fericirea nu face decât să reactiveze scânteile rămase printre așchiile de cenușă și să reinstaureze arderea, care nu se petrece aievea, ci într-o zonă a imposibilului, pentru că realitatea timpului este caracterul lui ireversibil. Amintirile melancolizează și creează falsa senzație că undeva, cumva, mai există ceva de salvat, că „dacă a fost real odată, poate fi la nesfârșit”. Autoflagelare sau chiar o formă de masochism psihic. Nu, câteodată nu e bine să-ți dorești să rămâi în inima cuiva, pentru că îți e, pur și simplu, străină. Nu degeaba Dante construiește bolgii în Infernul lui, în care izolează fiecare dintre păcatele omenirii (dar nu despre sensul moral sau religios e vorba aici). Poate că ar fi interesant ca omul să poată închide ermetic fiecare amintire frumoasă într-o scrisoare, într-un mesaj pe care să-l elibereze pe apă într-o sticlă, odată cu suferința. Într-o relație încheiată, cea mai mică speranță a  unei reveniri poate fi extrem de periculoasă și total ineficientă.
  • woman
  • Fiecare om își poate conștientiza, cu luciditate, limitele. A cere ajutor nu e un semn de slăbiciune, ci unul de acceptare a propriei structuri. Confesiunea are rol terapeutic, e mai mult decât un loc comun această aserțiune, dar unii uită de acest exercițiu, atât de simplu. Fie că este față de o persoană de încredere, prin scris sau meditație în deplină solitudine, scoaterea la lumină a gândurilor aflate în captivitate poate aduce lumină și ordine în ele. Exprimând suferința, se creează analogii, se (re)stabilesc ecuații, se eliberează inhibiții, se deconstruiesc prejudecăți. Nu, asta nu înseamnă reîntoarcere în acel trecut dureros, ci conștientizarea stării de facto, cu impactul viu pe care îl are asupra ființei, la momentul prezent. Sunt atâtea cauze ale suferinței, încât ele întrec variabilele fericirii. Uneori, a avea imaginea clară a prăpastiei în care te afli, poate duce la reevaluarea distanței pe care o ai de urcat până la nivelul acceptabil al echilibrului și al stimei de sine. Un fel de atingere a „nivelului mării”, pentru început. De acolo se va vedea uscatul, și ce poate fi mai frumos decât, în timpul naufragiului, să simți pământul sub picioare. Vei merge din nou.
  • Vă veți întreba, cu siguranță, ce se întâmplă cu celălalt/cu partenerul, și care va fi soarta lui? Unii predică iertarea, alții se simt trădați și simt o dorință aprigă de răzbunare, pentru că le dă un confort temporar care le permite o gură de aer, alții se agață cu disperare de orice semn pasibil de un nou reviriment, dispuși la orice compromis. Victimizarea e una din formele renunțării la sine și face recuperarea extrem de dificilă, pentru că adâncește boala. Poate că ar fi mai bine să încercăm un exercițiu de demitizare. Magia îndrăgostirii, se știe, pune în umbră rațiunea și inhibă mecanismele de autoprotecție, pentru că centrul atenției se mută asupra partenerului, pe care îl înzestrează cu calități uneori inexistente în plan real. Idealizarea e forma pe care iubirea o îmbracă în momente de exaltare, produse de excesul de endorfine, iar acest lucru creează dependență, după cum spuneam. Dacă se adaugă și un sentiment al culpei sau al unei datorii implicite, în ecuația inițială se adaugă un factor care poate accentua criza: cel moral, care este însă un construct artificial. Oamenii uită de propria rană, pentru a vindeca rănile altcuiva. Un fel de sindrom „maica Tereza”. Inoperant, ineficient, inutil. Nu vei putea să inspiri decât milă, aflându-te într-o situație deplorabilă. Nu, nimeni nu e dator față de propriul călău, nici nu se vindecă dăruindu-se celuilalt prin compasiune sau iertare. Predica în favoarea iertării e bună, atâta timp cât iertarea înseamnă îndepărtarea de sursa nefericirii. E un gest creștinesc, e adevărat, dar din punct de vedere al vindecării efective al persoanei rănite mi se pare un simplu exercițiu de valorizare morală, nicidecum psihică sau sufletească. „Iertarea nu este un sentiment; este o formă de implicare.”, spune Gary Chapman, și iată-ne atașati afectiv de celălalt printr-o altă legătură, în urma căreia efectele sunt prea puțin vizibile. Cred că uitarea este forma supremă a iertării și este singura atitudine prin care omul se pate reechilibra, într-o primă instanță. Sacrificiul personal trebuie să aibă o miză uriașă, iar aici e ultima întrebare. „Letting go”, spune englezul. Și mare dreptate are. Fără a doua șansă. Sau a mia. Pentru musca prinsă în plasa păianjenului nu există posibilitatea de a deșira țesătura.