Ne amintim, vorbind de apropierea omului de natură, că Sf. Augustin spunea că prin eros s-a transmis urmașilor lui Adam vina pentru păcatul originar. Erosul este justificat prin nașterea de prunci și poate fi cultivat, căci per a contrario, omul se poate obișnui cu păcatul și infidelitatea.  

Instinctul de perpetuare asigură integrarea armonioasă a trinității, a omului triadic. Prin copii, sexualitatea ne dă sentimentul eternității spunea Cioran, iar Eminescu vorbea despre impulsul spre nemurire. Educăm sensibilitatea, afectivitatea și tandrețea, pentru a înțelege dorința ce erupe în inconștient.

Jules Romains arată că raporturile dintre bărbat și femeie sunt dominate de legea schimbului afectiv. Ei fac să vibreze tandrețea  lor afectivă, armonizându-se. De aici altruismul, generozitatea și empatia. Totul coordonat de suflet, capabil să mențină focul veșnic aprins. Unitatea în cuplu este un miracol grandios ce depășește obișnuitul biologic, învecinându-se cu supranaturalul și  adorația celuilalt. Înseamnă a adora o divinitate dinlăuntrul fiecăruia dintre noi, pentru a deveni o voluptate vecină cu transcendența .

Indiferent câte obstacole va avea iubirea, ea rămâne o constantă și o cerință universală a spiritului uman. Datorită hedonismului actual, iubirea este greu de respectat, deși omul susține că dorește întotdeauna iubirea adevărată și pură. Există un decalaj între o dorință imuabilă de iubire și aplicarea sa în practică. Încununarea iubirii într-o legătură veșnică se realizează prin girul dat de iubirea divină asupra iubirii umane.

Credința în iubire este semnul biruinței vieții asupra morții, iar prin cununia a doi oameni se realizează unirea într-un singur model viabil de conjugalitate, în scurta noastră trecere pe pământ. Omul este sex, eros și iubire, una fără alta nefiind posibile și ele se intercondiționează reciproc în homeostazie și în personalitatea cuplului. Când Dumnezeu a pus dorința în om, inclusiv sexuală, nu a etichetat-o ca bună sau rea, ca ceva moral sau imoral, numai de om depinzând modul cum o transformă în bună sau rea, morală sau imorală.

Când omul nu o integrează armonios în personalitatea sa, dorința deși divină, face ca omul, în loc să-i dea acest caracter ascendent spre iubire, să o coboare, despuind-o de afecțiune și spiritualitate. În lipsa acestor coordonate, omul face ca unele stări naturale să fie transformate în stări de imoralitate.

Gândurile noastre zboară în toate direcțiile, plutim peste realități pe care le înțelegem sau nu, trecem prin ere punând câte ceva la temelia societății, avem sentimentul datoriei împlinite, lăsăm moștenire iubirea și totul se repetă ca într-o poveste spusă la infinit, de parcă am cuceri același castel în fiecare zi.

Percepțiile noastre pot fi concordante cu realitatea, sau se pot agăța de o hiperrealitate plăsmuită de afecte care generează imagini mentale. Atunci totul devine posibil, timpul se supradimensionează în eternitate, totul este iterativ, la fel și iubirea trăită și reluată viață după viață, eră după eră, copleșitor, parcă de unul și același cuplu, aproape dureros însetat de iubire, conferind existenței durabilitate, frecvență, forță vitală, continuitate. Ființa are atribute de zeu. El este viril, cuceritor, posesiv, flamboaiant, iubind-o tocmai pe ea, nimeni alta decât sălbatica himeră, fatalmente demnă de iubirea totală.

De la iubirea declarativă, admirativă, cu sinceritate și sensibilitate, aproape inexplicabilă a lui Pablo Neruda, în Te iubesc, poem ce a făcut înconjurul lumii de câteva ori, la viziunea iubirii eterne, stelare, dimensionată cosmic, în Iubire himerică, de Costel Avrămescu, saltul vibrațional este absolut, ardent, total, mărturisind și explicând inexplicabilul, afectiv și mental, în versuri de o frumusețe inegalabilă, în care eu și tu par a fi zeificați, cu senzația de eternizare a Ființei prin iubire. Iubirea este treapta cea mai înaltă spre desăvârșire a lumii, împlinirea vremilor și întruchipare a forțelor lăuntrice ale cerurilor, apelor și pământului. Simbol al perfecțiunii și al vitalității, iubirea himerică își rezervă dreptul de a deveni totală.

Iubire himerică
Costel Avrămescu

Îmi pare că te-am iubit viaţă după viaţă, eră după eră 

în nenumărate forme, de nenumărate ori, sălbatică himeră. 

Fermecat de iubirea-ți, am desfăcut şi refăcut colierul de gânduri 

pe care l-ai primit în dar şi l-ai refuzat în nenumărate rânduri. 

 

De câte ori aud străvechi poveşti de iubire, sunt aceleaşi străvechi dureri, 

Aceleaşi jurăminte de a fi împreună sau separat, cu nenumărate întreruperi. 

Privind cu uimire în trecut, iar şi iar, cu frecvenţa anotimpului, 

apari şi dispari înveşmântată-n lumina stelară ce străpunge întunericul timpului. 

 

Tu şi eu plutim mereu pe curentul ce aduce la inima eternului 

dragostea unuia pentru celălalt, prin suspinul infernului. 

Am împărtăşit aceeaşi dulceaţă sfioasă a întâlnirii 

şi ne-am jucat de prea multe ori doar de dragul îndrăgostirii. 

 

Am plâns cu aceleaşi lacrimi amare ale lui adio, iubirea noastră, 

dar în forme care se înnoiesc şi reînnoiesc pentru bucuria trupească. 

În cântecele tuturor poeţilor, din trecut şi pentru totdeaună, 

tu devii o imagine emblematică a tuturor iubirilor născute în a sufletului furtună. 

 

Astăzi, sunt toate la picioarele tale, în tine, şi-a găsit sfârşit 

iubirea tuturor iubirilor din trecut şi, probabil, până la infinit. 

Bucurie, durere, amăgire, speranţă, viaţă universală, 

amintirile tuturor iubirilor amestecate-n iubirea 

totală. 

Citiți și Pablo Neruda: Te amo de una manera inexplicable