„Ceea ce șochează la Ileana Mălăncioiu este, desigur, chemarea obsesivă a unui tărâm straniu, atracția celeilalte lumi, căutate, invocate, evocate în imaginar cu o anume crudă, neînduplecată, stridentă îndârjire. Deprinderea de a bântui statornic printre himere într-o nesfârșită scaldă în apa înlesnitoare de vedenii a morților, capacitatea de a găsi mereu – printr-un fel de dezaxare sacră – o poartă de intrare în această lume nălucită presupun inițierea într-un alt mod de a simți realitatea, precum și anumite modificări specifice percepției…“ (Eugen Negrici)
Iar mă-ndepărtez de tine
Peisaj de iarnă sufletească
Iar mă-ndepărtez de tine dinadins ca să te văd
Nerobită de puterea sufletului tău cel dus
Înapoi spre altă lume care-i pare mai a lui
Decât lumea-n care parcă din greşeală a fost pus.
Dar te văd tot mai aproape ca şi cum eu însămi sunt
Despărţită doar de ochiul care mă priveşte rece
Undeva pe însăşi calea nimănui dezvăluită
Unde sufletul tău parcă şade pregătit să plece.
E desprins de trup şi este mai frumos ca niciodată
L-aş desface din adâncuri să-l alin şi să-l păzesc
Dar cum pot păzi eu, Doamne, răsuflarea ta cea sfântă
Care însuţi ai desprins – o de pe ochiul său domnesc.
Mă rog deci să se întoarcă fără ură către tine
Dar când va să vin şi eu să mă laşi să-i dau ocol
Dacă nu ca o femeie ca un suflet care vine
La alt suflet ce-l aşteaptă în tăcere trist şi gol.
