Filmul ʽʽWhere’d you go, Bernadette?”/,,Unde ai dispărut, Bernadette?” (2019) – despre pierdere, rătăcire, curaj, regăsirea sinelui și încrederea în el – your soul as B.F.F. (Best Friend Forever)

 Apărut în 2019, vizionat în 2020, în vara pandemiei, filmul a fost iarăși o lecție despre drumul lung, greu, dureros, uneori târziu, dar niciodată prea târziu, al sinelui către casa lui, către suflet, despre reîntoarcere, regăsire și chiar renunțare – renunțarea la sau desprinderea de ce nu ne ajută, ce nu ne face bine, ce ne oprește din descoperirea a ceea ce suntem noi ca primordialitate – energii creatoare, lumini, stele, vibrații, idei …

Bernadette e personajul principal, o femeie frumoasă, inteligentă, rafinată, bogată, împlinită conform standardelor sociale, dar anxioasă, exigentă, critică, agitată, retrasă și absentă, regăsindu-se mereu în altă lume decât cea în care trăiește.

E căsătorită, dar într-o permanentă stare de oboseală, nervozitate, neîmplinire, frustrare față de soțul ei activ și echilibrat, dar obositor de sforăitor în timpul somnului, care o idealizează, dar nu poate răspunde nevoilor ei și ajunge să o considere nebună, bolnavă, așa cum se și comportă de altfel într-o lume în care nu se regăsește, oricâte eforturi ar face.

E vecina total nesuferită de ceilalți, e intransigentă în deciziile ei, e dură cu propria viață, supărată chiar, cauza reprezentând-o eșecul ei ca arhitect respectat în fața dezvoltatorilor imobiliari cu bani și fără scrupule, în urmă cu 20 de ani. Ea construise ceva frumos, primise apreciere, apoi totul s-a năruit, obligând-o să caute altceva, să schimbe locul, casa, viața. Nu a luptat atunci, era copleșită, zdrobită, cumva umilită, bulversată de ceea ce s-a întâmplat. Doar s-a îndepărtat de tot, detașându-se, delimitându-se, închizându-și durerile, dorurile, pe care ar fi trebuit să le urmeze. (Iar mă gândesc că dorul e de fapt o durere pe care o simte doar cel care o exprimă, nu și cel către care se proiectează – alt aspect al realității percepute subiectiv).

Familia a condus-o cumva înspre altă etapă a vieții care a devenit, cumva, insuportabilă, dar acceptabilă și acceptată mult timp: un alt oraș, o casă mare care se dorea stimul pentru creativitatea ei, dar care pare o imensă sursă de probleme – deși e spațioasă, sugerează prin tot interiorul ei dezordinea, degradarea, lipsa de viață (rugii de zmeură ce ies prin podele, acoperișul care lasă ploaia să ajungă în găleata așezată exact în locul necesar, dezordinea din camere, blocarea câinelui într-o debara, afectarea casei învecinate prin orice intervenții, îngrămădirea, nepotrivirea sau contrastul lucrurilor).

E mama unei fete adolescente (Bee – albinuța) care se pregătește serios și cu fericire de liceu, pe care o protejează excesiv pentru că fusese sensibilă în primii ani de viață și pentru care se rugase la sfânta Bernadette. Fiica ei este cea care va declanșa mișcarea de regăsire, de reconectare la menirea ei, prin călătoria pe care și-o dorește ca recompensă, din curiozitate, intuitiv poate, ca salvare a propriei mame  – o expediție în Antarctica, iar Bernadette intră într-un șir de experiențe care dezvăluie și fricile, și ancorele pe care ea și le crease într-o lume virtuală: fobia de călătorii, medicația menită să îi liniștească stările de agitație, cumpărăturile obsesive, asistentul virtual de pe telefon, ochelarii de soare – nelipsiți, ca un fel de obloane față de lumina din afară/frumusețea vieții, sau ca obstacol al propriei străluciri, lumini, față de lumea cu care se răzvrătește.

E buna prietenă a celui care îi reamintește obiectiv, dar clar și cu dorința de a o trezi că ,,Oamenii (ca tine) trebuie să creeze, altfel devin pericol social!”, un impuls ce îi declanșează nostalgii și zâmbete, dar, cu siguranță, și starea de care are nevoie pentru a-și relua calea primordială.

Fuga de acasă în preajma pornirii în călătorie, de teama închiderii ei într-un ospiciu (evidentă fiind distanțarea de sine, greșelile determinate de lipsa de control – furnizarea datelor personale asistentului-robot cu care purta diverse conversații), apelul la ajutorul celei care părea cel mai mare dușman (vecina) – ceea ce echivalează cu depășirea fricilor, rușinii și a celorlalte limite, asumarea călătoriei de una singură, detașarea de ai ei – neconcordanța parcurgerii drumului spre aceeași destinație, sunt doar câteva dintre modurile în care se arată această reîntoarce către sine – e o luptă a ei cu toate piedicile ascunse în aspectele realității aceleia subiective, personale, iluzorii, create mecanic, automat, ca automatisme. În final, e emoționantă revelația soțului ei care înțelege esența aceste lupte și o exclamă: ,,Lumea e nebună! Nu Bernadette!”

Filmul are și momente amuzante, dar și acelea încărcate cu semnificații explicite legate de aceste căutări: participarea la serbarea școlii unde fiica ei interpretează un rol sensibil, călcarea cu mașina a piciorului vecinei mult prea curioase și intrigante, extragerea molarului de minte exact în stația de la Polul Sud și altele. Chiar folosirea polului acestuia pare simbolică, după ce mintea (un pol nordic) a dictat sau a urmat ce anume e bine sau trebuie sau se cuvine și a generat toată furia și starea de rău, cel sudic a reechilibrat forțele și a readus starea de bine, de regăsire pentru Bernadette.

 

De ce rătăcim?

De ce ne îndepărtăm de ceea ce suntem cu adevărat?

De ce suferim pentru a ne regăsi?

De ce depinde această reîntoarcere și reușită, la urma urmei?

Rătăcim ca destin, ca efect al aruncării noastre în lume, a ieșirii din infinit, poate din orgoliul, neputința, frica, slăbiciunile diverse, definite în raport cu mediul în care ajungem, poate tocmai datorită unei legi a firii văzute sau nevăzute care ne leagă în Univers, pentru ca, de cealaltă parte să îl regăsim, să apreciem poate acea stare de grație, să revenim și redevenim curați, desăvârșiți ,,unde nu este durere, nici întristare, nici suspin …”, ci doar fericire, echilibru, infinit sau universal. Se poate întâmpla și în viață fiind, nu trebuie trecut neapărat pragul, dar da, sunt praguri de trecut, cu mult curaj, cu multă voință.

Ne îndepărtăm pentru că primim o soartă, o mască, multiple măști pe care le purtăm, dezvoltând rețele de percepții care se intersectează, se sau ne contrazic anumite senzații, stări și linii interioare, pentru că realitatea pământească suprapune, dar și diferențiază timpul și spațiul, obligând să se întreacă unul pe celălalt, limitându-l sau forțându-l pe om să se verifice, să își verifice coordonatele permanent, în timp ce realitatea universală e un tot în care timpul și spațiul se confundă, se completează. Acel moment e cel de grație, al împlinirii, când reușim coordonarea celor două realități – cea interioară, sufletească, a sinelui, cu aceea trăită, nu mecanic, prin automatisme, ci plenar, ca bucurie, acceptare, evoluție.

Poate traducerea titlului nu e cea mai potrivită sau clară, având în vedere multiplele sensuri pe care le poate avea acel ʼd prescurtat în limba engleză și faptul că s-a ales dispariția într-o călătorie de regăsire, pornită din cu totul alte motive, ca element central. O variantă nu neapărat mai potrivită, ci mai explicită ar fi ,,Unde te-ai duce/reîntoarce, Bernadette?”, iar mesajul corelat cu dimensiunea unde se descoperă menirea, fericirea, echilibrul, împlinirea. E un film trist, dar cu mesaj pozitiv, cu susținerea ideii că omul e dator să creeze, să fie împlinit aici, cu prețul numeroaselor înfrângeri, căderi, probleme, ceea ce înseamnă o luptă evident, e căderea omului în lume, apoi cucerirea lumii, a celei interioare îndeosebi. Ceea ce nu este ușor, deși e foarte simplu când ajungi să vezi, să înțelegi, să accepți.

Sinele ca tot, ca univers ce se așteaptă cucerit e extraordinar de interesant surprins de Nichita Stănescu în poemul ,,Nucleu”:

E suficient să se întâlnească timp cu timp,
o secundă cu altă secundă să se întretaie
că deodată și brusc, se nasc
aripa, pliscul și oul.
E suficient să treacă o secundă
și alta să rămână
că deodată piatra, brusc devine cimitir.
Și totuși, în cunoștință de cauză vă zic:
e suficientă o singură mirare
ca să se întâlnească timpul cu timp
și secunda să se întretaie cu secunda.

 T.I.C. – mental, verbal, emoțional  (adunat cu greu, dar și în starea de a fi … în iulie 2022)

 

House of Gucci – REALITATEA sau VIAȚA PE MODUL FAST(UOS) RAPID