Golescu era în concediul de primăvară. Adică primise obligat zilele libere din anul anterior, nu știa ce să facă altceva decât să lucreze. Amâna cu sârguință zilele libere și se izola de muncă doar când nu mai avea alternative se supunea cu regret. Îi plăcea să fie diferit de ceilalți. De ce să doarmă cât are chef? Când o muri numai asta o să facă. Și așa era burlac. De ce să meargă în vacanțe exotice? Revenea mai obosit decât pleca acolo. Distracția are prețul ei obositor și inedit. Prin urmare, în fiecare iarnă șefii îl obligau să își consume în luna ianuarie toate zilele rămase libere din anul care tocmai a trecut ca să nu fie obligați să îl plătească mai mult sau să fie amendați de instituțiile statului. Și atunci făcea apel la memorie. După ce făcea curățenie generală în apartamentul lui cu trei camere. Una pentru ei și două pentru copii. Doar că nu era însurat și nici nu avea odraslele pe care și le dorea. Însă, visa degeaba la prințesa pe care n-o întâlnise.

Bărbatul avea și o natură cinică când se raporta la emoții. Glumea. „Hai să îmi văd iubitele!” se motiva când avea timp liber și deschidea o cutie imensă în care ținea pozele personale. Familie, părinți, prieteni, amici, neamuri, camarazi, nicio iubită. ”Kanci!” prefăcându-se uimit ca și cum ar fi descoperit atunci acest fapt. Avusese cu duiumul s-ar spune, dar intențional nu se fotografiase cu ele zicându-și că o să le păstreze în amintire. Aiurea. Memoria este bună, dar lucrată prea mult dă rateuri. Așa ceva i se întâmplase. Uitase. Fața. Vocea. Deveniseră un fel de abur.

Zâna zânelor și naftalină. Adică ceea ce caută bărbații care sunt cât de cât raționali și selectivi. Ori, ori. Și care au un dram de mândrie canonică specifică. Un fel de minune, miracol. Ca și cum ai lăcui toată catedra din clasă cu naftalină pentru a încerca puterea de concentrare a profesoarei. Era banală. Limba franceză. Normal că ora s-a amânat și toți au fost lăsați acasă mai devreme. Îi dăduse și lacrimile. Cum să suporte așa ceva? Unele dame-s tare speriate și neîncrezătoare. Nimic nu riscă. Zâna zânelor ar face abstracție de orice impediment accidental sau provocat. Este bună. Aceasta este fundamentul, temeiul expresiei: ce bună este! Adică persoana care înțelege superficialitatea masculină și-i face jocul. Sau se mai caută tablouri bune de pus pe pereți. Tot cu dive. Agățatul are simbolul unei atârnări controlate. Să nu dispară când el se întoarce cu spatele. Iar naftalina ține moliile la distanță. Cauză din care nu se folosește la supermarketuri. Golescu se întorcea de la serviciu cu tramvaiul și spre mirarea lui nu era înghesuială. Mașinile deveneau necesități formale. Deși era aproape vară frigul și ploaia măruntă și deasă, un fel de burniță pretomnatică, a determinat unele persoane mai gingașe să folosească hainele de blană drept refugiu. Miroseau a levănțică sau nimic. Însă nu erau zâni sau zâne! Telefonul îi vibra în buzunar. Nu se sinchisi să îl deschidă. N-avea timp suficient. S-a potolit la al treilea apel. Este bună mesageria vocală folosită de comunitate. El și-o dezactivase de la început. Măcar nu era apelat îndelung. Cum să faci dragoste cu o himeră sau cu o hidrocarbură aromatică? Imposibil.

Apelase și la rețelele de socializare. Însă s-a blocat de mai multe ori, firesc, în afara chipului le pierduse și numele de familie. Avea probleme. ”Vai!” se apostrofa ca și cum ar fi greșit impardonabil. Prenumele nu era semnificativ. Prea multe imagini cu femei banale și necunoscute. Nu avea răbdare să sape, să le caute definitiv, chiar de le-ar fi găsit tot n-ar fi recunoscut iubitele îmbătrânite.

”ești ceea ce iubești!” peste tot vedea același mesaj. Pe rețelele de socializare, pe pereții stațiilor de tramvai, pe unele haine, toalete publice, uneori în câteva cărți. Nu. Nu ești ceea ce iubești! O mare cretineală, gândea Golescu supărat de nerozia interpretărilor banale la care nu știa cum să facă față fără să plescăie necivilizat. Adică știa, își aranja mustața stufoasă pe care o spăla de două, trei ori pe zi și o împrospăta cu dezinfectante terapeutice sau loțiuni pe bază de alcool. Nu își lingea buzele subțiri și invizibile decât rareori, tot din teamă să nu se infecteze. Nici măcar când mânca nu își scotea măcar pentru o secundă limba în afara cavității bucale să se desfăteze cu aromele inedite, dacă le identifica. Mulți microbi ascund pilozitățile faciale naturale sau false. Poate era nebun că ținea la igienă, la ce vâra în gură, așa afirmase în trecut un psiholog celebru, dar îi intrase în obișnuință ticul și mâna și-o ținea deseori pe mustață, caraghios, cotul în afară iar oamenii se fereau de ascuțimea brațului frânt. Cum să fii ceea ce iubești? Imposibil la propriu. Nu era femeile, iar femeile nu sunt bărbați. Se aplică doar homosexualilor. Cu să fii o armonie antică? Un răzvrătit renascentist sau un Dumnezeu muritor. Improbabil. Iar la figurat? Ești un avar și iubești zgripțuroaicele dezinteresate? Un timid și îndrăgești plăpândele hotărâte în răzbunare? Un curvar și te încurci cu plătibilele manipulatorii. Nu merge! Este prea simplu și incomplet. În realitate, nu ești ceea ce iubești. Cine ar recunoaște că are o doză oarecare de tâmpenie, urâțenie, bunătate, ori viceversa? Sau ești ceea ce iubești numai dacă este vorba despre sine. Asta este și mai cert, aiurea. Câți nu se mint pe ei înșiși fără să înțeleagă falsul extins în care subzistă? Mulți. Atât de mulți încât adevărul devine o minciună suavă și nu este recunoscut chiar de sine, iar dacă unii îi văd în toată goliciunea regească astfel, apare justificarea și credința invidiei sfruntate. Deci, mai degrabă este ingurgitabil că nu ești ceea ce iubești, decât că ești iubirea. Absolutu-i impropriu. Așa da. Și scriitorii nu mai trebuie să se chinuie să își imagineze relații și succesiuni sau filiații normale sau bolnave, doar de dragul comerțului și recunoașterii unor nume ce nu spun nimic istoric, doar băltiri actualizate unor timpuri. Plicticoase, până la urmă. Doar, nu iubești continuu. Și softurile se blochează sau rescriu deseori. Deci, mai degrabă ești ceea ce nu iubești sau iubești ceea ce nu ești. În rest, crize de nervi. Golescu se rădea foarte rar, odată la câțiva ani. Ca să aibă cu ce se juca, adică cu propria mustață.

-Vai!

-Vai, își răspundea Golescu, zâmbind cu căldură pe seama lamentărilor. Îi plăcea să râdă de el, dacă o făceau alții îi termina rapid argumentat și fără eforturi suprapământene. Găsea chichițe la orice, numai să i se excite voința și se punea cu cei mai dotați cognitiv care dezertau instantaneu scârbiți că nu cade pe spate în fața idioțeniilor emise și încărcate cu neologisme. Degeaba. Ideile neintegrate în existent sunt falnice pentru impostori. Universul nu se reduce la un om, indiferent de genialitatea lui. Asta n-o înțeleg intelectualii. Uneori se sătura să tot câștige luptele. Ar fi dorit să și piardă. Degeaba spera. Îi rămânea să zâmbească întinzându-și mustața peste toată fața fără ajutorul degetelor. Un lucru imortalizabil. Fața i se ilumina. Dar cine să îl fotografieze? Nimeni. N-avea nici măcar un animal de companie în preajmă.

Într-o dimineață în care nu era cazul Golescu s-a trezit vesel. Tocmai mâncase trei ouă vopsite pentru Paștele care a trecut de câteva zile. Respecta tradițiile. Nu e nimic aiurea, poate numai faptul că le-a ciocnit singur. Stânga cu dreapta, oul roșu peste cel galben sau verde. Și cu ritualul de rigoare spunea ”Cristos a înviat!”, dar răspundea normal ”adevărat”, multisilabic. Trist, în cele din urmă. Avusese patru, dar nu mânca mai mult de trei. Să nu facă risipă. De ce se distrase copios? Deoarece nu ghicea niciodată care ou o fi mai tare. De-l îndrăgea pe unul, imediat se crăpa. Și rămânea cu vorbirea de unul singur. Chestia aia pe care puțin o recunosc. Doar e aiurea să vorbești de unul singur, să te organizezi mai bine, să visezi. Doar nu există reverii comune. Nici zborul nu este comun. Cei mai mulți ar vrea să dea din brațe ca o pasăre speriată sau bucuroasă. Nu el. Cum să ființeze așa ceva? Și ouăle se sparg în grup, nu izolat. Păi nu? Multă imaturitate în tărâțele lui Golescu! Cum să nu se distreze la adresa personală? Caraghiosul din om este cel mai tare indice al adevărului. Cine recunoaște, cine evită își sparge semeția aiurea, printre infractori și idioți fixați în forme de opulență. Au dar nu trăiesc, există dar nu gândesc, ființează dar nu știu de glumă. Grav.

Într-un an angajase un detectiv să vadă dacă nu este urmărit de vreo femeie care să fie îndrăgostită mocnit, ascuns de el. Nu obținuse un rezultat pozitiv, deși plătise pentru două luni propria lui urmărire. ”Nu ești în vizorul niciunei persoane.” Detectivului nu-i spusese ce spera să afle. ”Sunt dezolat. Dar dacă continuăm…” și ochii micuți îi luminau fața rotundă și poziția țeapănă, impusă și sigură. Fusese angajat la securitate și pensionat pe la patruzeci de ani, se reprofilase. ”Nu.”

Apoi a înțeles cu adevărat că n-are prieteni, că-i singur și unic, aproape perfect, de ce ar mai avea nevoie de cineva? Nu însemna mare lucru. Nici femeile nu se plâng când sunt izolate, bărbații nu sunt dame. Orișicum, nu era britanic autoexternalizat care se ascunde după amfetamină ori alți derivați. Nici idiot să mănânce orice îi trântesc guvernanții cu îndulcitori sau substituienți prin supermarketuri. Viață ieftină, burtă târâtă spre pământ. Ori corporațiile ca să îl țină atât de ocupat încât să îl termine, usuce, orbească atât de mult încât să nu mai fie în stare să prețuiască frumosul. Nu este doar un atribut al celor cu bani. Lucrul ăsta este cel mai mare câștig al democrației. Faptul că frumosul a ajuns, cumva, universal. Nu mai aparține doar aristocrației sau burghezilor retarzi. Unii sunt și altfel. Dar majoritatea sunt nesătui, avari și dobitoci de vreme ce încearcă să încarcereze nu numai populația, ci și sublimul. Se simțea singur și nu făcea caz de asta. Dădea din umeri și își spăla mustața. Vedea că greșelile sunt retorice și nu protesta vehement. Doar râdea pe seama lor și stârnea antipatii. Însă, descoperise ascunzișuri inedite. Oameni goi care fac yoga stând în cap și așteaptă să fie venerați și pupați. Femei care s-au trasformat afectiv în lebede. Copii care au o logică mai clară decât a adulților. Geamuri ce nu vor să rămână închise. Cu mustața spălată gândea: ce-ar fi să o reteze definitiv? Nu ar plânge. Mucii nu sunt lacrimi. Nici invers. Prietenii nu sunt străini, nici viceversa. A privit îndelung poziția lor goală. Să o facă și acoperită. Este normal. Noroc că frumosul este multiplu, nu unic, altfel ar fi împresurat de adevărata tristețe. A celor ce sunt nu comune, ci altfel.

-Țârrrrr…. țârrrrr… sau o melodie comună.

Suna telefonul. Știa atitudinea fățișă. Cei mai mulți răspund indiferent, unii ignoră neutru, alții nu-l aud fizic, câțiva sunt curioși și speră la câștiguri financiare mai mari. Golescu nu avea o asemenea atitudine, dar făcea pariuri în legătură cu interlocutorul. O fi fiind aia, cealaltă, nimic. Nu aștepta să fie sunat de părinți, șefi, colegi, amici, erori, facturi restante, programări la examene medicale gratuite, investiții în fonduri și altele. Doar de iubite. Dar, n-avea de nicio culoare așa ceva. Totuși, naivitatea îl lăsa cu gura căscată, până la un moment dat. Și spre dezamăgirea lui de fiecare dată era o persoană ce nu-i oferea ceea ce caută. Ba o mătușă care îl chema imperativ la un priveghi, ba i se ofereau câștiguri fără măsură, asigurări de sănătate sau bilete gratuite și programări la bărbier. Refuza din start. Măcar aici avea curajul să vorbească, să spună nu. Da. Conjunctural.

-Țârrrrr…. țârrrrr… melodie comună.

Un alt apel telefonic. Și o voce suavă, sensibilă, senzuală de-a dreptul. ”Cine ești?” întreba de la o vreme interesat. Era sesizabilă nerăbdarea lui Golescu de-a afla cu cine dialoghează însă ea îl ducea cu preșul. ”Răbdare.” Covorul căpăta nuanțe întunecate. Nu era curios din fire dar devenise nerăbdător. Carpetele orientale sunt inutile pentru un bărbat, totuși rămân necesare genului opus. Preludiul începe când nici nu este vorba despre sex. Adică nu-i mărturisea. Însă bărbații sunt De ce ar fi sinceră o femeie de la început? E fără sens. Sau un bărbat? Inutil.

-Cine ești? Cea mai grea întrebare. Singura la care omul nu poate răspunde cu certitudine. Mai ales dacă nu îl cunoaște deloc. Dar și dacă îl știe și este familiarizat, tot are șanse să pice în prăpastia nedumeririi.

-Sunt… și se oprea gâfâind ușor. Mister. În relații lucrurile faine se întâmplă odată cu o doză de imprevizibil. Nu totul trebuie lămurit. Tradus prin cuvinte. Mai degrabă să lase faptele să povestească. Și pasiunea. Cuvintele sunt raționale.

-Aha…. adică.

Aflase într-un târziu și rămăsese dezamăgit. Era secretara Peva de la agenția de detectivi. O pensionară care se pare că îndrăgostise de el și pe care n-o întâlnise niciodată. Doar prin telefon când îl căuta pe șeful ei. Vocea îi era tânără. I se părea cunoscută dar nu o descoperise. Față nu avea. Dar îi spusese vârsta, imediat după ce îi dăduse indiciile. Motivul amorezării? Scrisese rapoartele și înțelesese că nu avea amante, femei care să o concureze nici măcar potențial. Din gelozie așteptase întreaga viață să găsesească un bărbat fără obligații. Aștepta cu sufletul la gură reacția lui Golescu care se făcea că nu înțelesese. Mimetic puneau ambii aceeași întrebare.

-Cine ești?

-Iubirea ta trecută viitoare.

Și-au dat întâlnire într-o zi. În marțea din luna anterioară. Cu siguranță. A fost cel mai bine. De ce să se mintă? Prin urmare, fiecare și-a povestit cum a decurs randez-vousul fără să se implice deloc și să se împiedice în dezamăgiri. Măcar au zâmbit când au înțeles că inconștient au folosit timpii greșiți, doar își doreau cel mai mult izolarea. ”Păcat.” Au spus simultan. Iubirea perfectă nu există.

Citiți și Fii atent cum iubești…