la porțile cetății poeți
așteaptă degustarea de vinuri,
nicio-ndoială nu va sfârși azi
în coadă de pește
e sărbătoare
țâțânile-s unse, uși de perete
sunt date la semnul
fecioarelor înecate.
le spun să nu intre și, alți sfinți
le-o iau înainte
oblojind cristale bolnave
și-o vertebră ce simte toți nervii crescuți
printr-o crăpătură-n morminte.
aruncați-vă-n cupa asta de țineți
cu tot dinadinsul și poate
lumina-și va smulge carnea s-aveți
ce pune pe masă
lângă uleiul din umbre
și salturi ‘nainte.
o candelă pâlpâie și neclintiți,
în piața cetății poeți,
uită de mine, de toate și beau
vinuri din alte vieți.
foto sursa
Citește și ea
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
