București, 23 mai 1969

Dragă Armand,

Am fost aseară la Teatrul Mic, s-a jucat Iona, o piesă scrisă de Sorescu, dacă îți amintești bine, am citit într-o seară câteva poezii de el, din „Poeme”, pentru care primise ce trei ani înainte Premiul Uniunii Scriitorilor, trebuie să-ți aduci aminte de el: mai degrabă scund, cu o mustață  întotdeauna corect tunsă, la milimetru, cu niște ochi negri expresivi și vii, din aceia care te radiografiază până în cele mai mici amănunte… De data asta, în postură de dramaturg. Ai citit ”Există nervi”? Prima lui piesă, parcă anul trecut s-a jucat în toamnă cândva, n-am apucat să iau bilete… În fine, cum te știu mare amator de teatru și fiindcă n-ai reușit să ajungi în seara trecută, m-am gândit să-ți povestesc pe larg despre piesă și, desigur, despre atmosferă.

Dragul meu, câtă lume, cum să-ți spun, era coada la intrare cum rar am mai văzut, numai oameni de vază, intelectuali, vezi bine… Ce protipendadă! Iar doamnele, ce toalete! Un adevărat regal! Nu mă așteptam să fie un asemenea eveniment, mai cu seamă fiind vorba despre un autor recent intrat în lumea dramaturgiei noastre.

Pe scenă, care imagina o gură căscată de pește, un singur actor. Mi-am amintit de mitul lui Iona, citit din Biblia de la moșie, cel care a fost înghițit de un chit și, după câteva zile de pocăință, aruncat pe mal, își recapătă credința și ia viața de la capăt… Cu siguranță, decorul – foarte sumar – niște cercuri trasate cu creta, imaginând valurile înspumate ale mării, niște fâșii lungi de pânză albă care se mișcau încoace și încolo, mimând felul în care peștele se mișcă prin apă, un năvod imens care acoperea partea din spate a scenei și un singur actor, unul singur, și nu întâmplător, singur în gura aceea imensă, pescuind. Știi, toată piesa a fost bazată pe acest unic rol, al lui Iona, care însă vorbea cu sine însuși, în toate cele 4 tablourile acestei subintitulate ”tragedii”. De ce tragedie? Pentru că Iona va comite un gest neașteptat în final, pe care, sincer n-am știut a-l descifra (poate mă ”iluminezi” tu).

Bun actor (nu-i mai rețin numele, păcatul meu să fie!), n-am crezut că cineva poate juca un rol atât de dificil mai mult de o oră și jumătate și să reușească să fie la fel de expresiv și când vorbește despre iluziile lui (că, deh, e pescar, nu? adică un fel de vânător de iluzii, dacă-mi permiți să folosesc o expresie cunoscută), despre familia care îl așteaptă acasă, despre copiii de a căror educație se ocupă, viață și moarte (ce e drept, aici își punea cele mai multe întrebări, de pildă am reținut una interesantă: „Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?” sau alta, despre fericire, care, zice el nu vine niciodată atunci când trebuie. – știi și tu că are dreptate, nu-i așa? În van ne zbatem să schimbăm oamenii după chipul și asemănarea noastră…

https://mymodernmet.com/jem-cresswell-humpback-whale-portraits

 

Dilemele pescarului nășteau în mintea mea alte și alte întrebări, așa cum burta în care se afla el inițial a început să se multiplice, până l-a adus la disperare… Șiruri întregi de burți nesfârșite, pe care le sfâșia bezmetic, voind să scape la lumină, dar ele nu se terminau niciodată… Problema e dacă mai reușești să ieși din ceva, odată ce te-ai născut! Doamne, câți pești unul într-altul… Și era mai mereu singur, și din ce se vedea mai în captivitate, din asta își dorea mai mult să se nască din nou, probabil că asta era ultima soluție a eliberării din captivitate, adică, mă gândesc și acum, din propriul trup, în care spiritul zace înlănțuit, sau din închisoarea zidită de societatea incapabilă să-i înțeleagă nevoia de comunicare, înstrăinându-l față de ceilalți (mai erau niște pescari pe scenă, figuranți doar), dar mai ales față de sine, sau pur și simplu existența asta limitată în care, orice am face, suntem sortiți morții…

Întrebări meșteșugite și în privința morții, care pare un vis: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”, dar și amara iluzie a preocupărilor inutile care ne mănâncă timpul, și așa mult prea scurt: „De ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri care nu le folosesc după moarte?” Și lecția pe care ar trebui s-o învățăm pe de rost: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drum vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin.” Adevărat, nu-i așa? Rostea cuvintele cu un asemenea gust amar, că l-am simțit și eu pe limbă, și am înghițit greu cugetarea lui…

Foarte interesant, dragă Armand, a fost mai ales finalul piesei: după ce a spintecat atâtea burți (simbolice, desigur!), Iona își spintecă propria burtă, rostindu-și, ca un îndemn: „Gata, Iona? Răzbim noi cumva la lumină!”

 Crede-mă, și astăzi mă frământă întrebările despre sensul acestui gest, făcut în perfectă cunoștință de cauză, asumat cu o luciditate de-a dreptul monstruoasă. Ce-a vrut să zică oare? Că singur spiritul e liber, abia după ce scapă de capcana trupului care ne face muritori? Că existența însăși nu e decât un lung șir de închisori din care nu putem evada? În teatrul acela, nu eram și noi captivi precum Iona, acolo cu el, și totuși în afara lumii lui, dar prinși într-o alta, la fel de angoasantă? Că libertatea e o iluzie, atâta timp cât trebuie la fiecare secundă să dai seamă cuiva de tot ce faci, de locul în care te afli, de faptele, gândurile, vorbele, gesturile, ideile tale? Că tu cu tine nu ești niciodată singur? Iona e un învingător sau un învins? Îți amintești, desigur, de vorbele lui Nietzsche: „Solitudinea m-a înghițit ca o balenă, iată adevărul – suntem captivi în propria noastră viață. Odată ce ne-am născut, cineva ne-a încarcerat definitiv, până la moarte…”

Aaaa, și era să uit, știi ce a zis Sorescu despre piesa lui? Ia seama:  „Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu… Cel care trăieşte în Ţara de Foc e tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii.”  Poate că asta era cheia pe care o căutam…

E ora amiezii și va trebui să alerg la poștă, să poți primi scrisoarea spre seară. Sper să ne vedem la ceai sâmbătă, la conacul de la țară, chiar m-ar interesa tare ce părere ai despre piesa asta și ce-aș putea să înțeleg mai departe din ea…

Până una alta, salutări prietenești din capitală, la o zi după ce Iona, pescarul, s-a hotărât să trăiască, dar nu oricum, ci așa cum și-a dorit, dincolo de noi.

Al tău prieten, Nicolae

 ***

 Un text, desigur, ficțional, care să amintească de data premierei piesei „Iona” de Marin Sorescu, 23 mai 1969. Și, de ce nu, să inspire la reflecție. Asupra vieții, asupra artei și asupra legăturilor dintre ele. Feleul în care se completează într-un dialog efervescent, plin de subînțelesuri, până la totala suprapunere. 

Puteți urmări piesa, accesând link-ul aici.

Citiți și Iertare tuturor vă cer…