„Iertare tuturor vă cer.” (Marin Sorescu)

sursă foto: yorick.ro

Marin Sorescu a fost un poet, prozator („Viziunea viziunii”, „Trei dinți din față”), dramaturg (trilogia „Setea muntelui de sare”, „Există nervi”, „Vărul Shakespeare”), eseist și traducător născut la data de 29 februarie 1936 în Bulzești, județul Dolj. Pasionat fiind de pictură, a deschis expoziții în țară și în străinătate. Scriitorul român a publicat peste 60 de cărți în străinătate, opera sa fiind tradusă în peste 20 de țări. Deși nu a fost înscris într-un partid politic, a fost numit Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995. De asemenea, în perioada 1978 – 1990, a fost redactor-șef al revistei craiovene „Ramuri”.

Tânărul Marin Sorescu (28 de ani) debutează în poezie cu volumul satiric „Singur printre poeți”. Printre cele mai de seamă volume se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972) și ciclul celor 4 volume, intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988). I se acordă Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Poeme” . 

Scriitorul se stinge din viață în București, la data de 8 decembrie 1996. În memoria spiritului său ludic și a sensibilității sale, în cele ce urmează aveți o selecție dintre cele mai frumoase poezii semnate de Marin Sorescu. 

 

Iertare

 

Sunt vinovat de acest cer
Cu văi adânci și negre hăuri:
Cu ochii mei eu i-am dat găuri,
Iertare tuturor vă cer.

E-n prabușire-acum și-n van e
Efortul de a-l opri în loc.
Sub ochii stelelor, burlane
Pui pentru lacrima de foc.

Se scurge cerul în pământ,
Pământu-ntreg devine-o boltă,
Priviți din alte ceruri sunt
Azi ochii noștri, ce revoltă.

Paza

 

Mitruţa avusese mulţi morţi
Şi ştia bine cum se stinge omul,
Era chemată să-i păzească şi pe ăi de trăgeau.
Zicea: „Nu moare când înserează, moare când cântă
Cocoşii la noapte. Nu moare nici atunci,
Moare în vărsatul zorilor. Dacă scapă şi atuncea
Apoi la prânz, gata! Când o fi soarele aşa, cruce pe cer.
Îşi face cruce cu soarele, cum ar veni şi se duce… ei!”

„M-am sculat azi-noapte la oarece vreme din noapte
Şi m-am uitat la el. Ăsta mai are o zi.
Aşa i-a fost lui ursat să trăiască o zi,
Dacă se duce mai înainte nu-l primesc acolo.
Nu-l vedeţi, stă ş-aşteaptă, îşi aşteaptă rândul,
Că e-nghesuială mare şi pe lumea ailaltă

E gloată rău.” 

*

 

În geamul meu 

 

Iar trandafirul a rodit măceş,
În geamul meu, în ziua de armindeni.
De jalea care este pretutindeni
Copacii mor şi florile dau greş.

Şi păsările care-şi iau adio
Ne lasă, triste-n cuib, un ou de lemn.
Vom înţelege-al speciilor semn?
O umbră mare luna va cloci-o.

E umbra ce-o lăsăm în spaţii vaste,
Mantia neagră-a sufletului gol.
Din somn, ca dintr-un lung coşmar, mă scol,
Planton năuc la marile dezastre.

Şi când deschid fereastra să respir,
Văd floarea de măceş în trandafir. 

 

Am zărit lumină

 

Am zărit lumină pe pământ
Și m-am născut și eu
Să văd ce mai faceți
Sănătoși? Voinici?
Cum o mai duceți cu fericirea?
Mulțumesc, nu-mi răspundeți.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Și atâta lumină încât
Crește iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubești.
O cafea neagră voi servi, totuși
Din mâna ta.
Îmi place că tu știi s-o faci
Amară.
 

Boala

 

Doctore, simt ceva mortal
Aici, în regiunea ființei mele
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele
Iar noaptea luna și stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Și mă trezesc în fiecare dimineață
Cu o senzație de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urât și am iubit, am învățat să citesc
Și chiar am citit niște cărți
Am vorbit cu oamenii și m-am gândit,
Am fost bun și-am fost frumos…

Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Și-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.