Ce se mai poate scrie nou despre Gabo, celebrul autor al romanului ”Un veac de singurătate”, având în vedere abundența articolelor care detaliază la dimensiuni infinitenzimale viața și opera sa?
În fața acestei provocări, am realizat că sursa cea mai potrivită pentru a afla adevărul despre gabriel Garcia Marquez este… propria sa creație, însă nu cea cunoscută la scară largă, ci una mai puțin accesată: discursul ocazionat de decernarea Premiului Nobel pentru literatură. În 8 decembrie 1982, Gabo ținea în limba spaniolă, la Academie, acest discurs, care scoate la iveală într-un mod inedit fațete nebănuite ale personalității sale, revelând și impulsurile primare din care s-a născut obsesia stilistică principală: singurătatea. Aici vom descoperi un Gabo luptător pentru drepturile oamenilor, îndeosebi cel la viață, pentru libertate, pentru o lume din care să dispară pentru totdeauna războiul și moartea.
”Antonio Pigafetta, un navigator florentin care l-a însoțit pe Magellan în prima sa călătorie în jurul lumii, a scris o cronică minuțioasă în timpul călătoriei sale prin America de Sud, care aduce mai degrabă cu o aventură a imaginației. El a relatat cum văzuse porci cu buricul la spate sau niște păsări fără picioare ale căror femele eclozau pe spatele masculului și altele ca niște pelicani fără limbă, al căror cioc aveau forma unor linguri. El a povestit că a văzut un monstru cu cap și urechi de catâr, trup de cămilă, picioare de căprioară, nechezând ca un cal. El a povestit că primului nativ pe care l-au găsit în Patagonia i-au pus în față o oglindă , iar în acel moment acel uriaș și-a pierdut mințile, terorizat de propria sa imagine.
Această carte scurtă și fascinantă în care se întrezăresc deja germenii romanelor noastre de astăzi nu este nicidecum cea mai uluitoare mărturie a realității din acele vremuri. Cronicarii Indiilor ne-au lăsat nenumărate altele. Eldorado, țara noastră imaginară atât de râvnită, a figurat pe numeroase hărți timp de mulți ani, schimbându-și locația și forma după fantezia cartografilor. În căutarea sursei Tinereții Eterne, miticul Alvar Núñez Cabeza de Vaca a explorat nordul Mexicului timp de opt ani, într-o expediție ai cărei membri s-au mâncat între ei, ajungând la liman doar cinci din cei 600 care au întreprins-o. Unul dintre misterele care nu au fost niciodată descifrate este cel al celor unsprezece mii de catâri încărcați cu o sută de lire de aur fiecare, care într-o zi au părăsit Cuzco pentru a plăti răscumpărarea pentru Atahualpa și nu au ajuns niciodată la destinație. Mai târziu, în vremurile din timpul colonialismului, în Cartagena, India, au fost aduse spre vânzare găini crescute pe soluri aluvionare în care se găseau mici pietre de aur. Această lăcomie de aur a strămoșilor noștri ne-a bântuit și pe noi până în ziua de azi. Abia în secolul trecut, misiunea germană însărcinată cu studierea construcției unei căi ferate interoceanice în Canalul Panama a ajuns la concluzia că proiectul era viabil atâta timp cât șinele nu erau din fier, care era un metal rar în regiune. . , ci din aur.
Independența față de stăpânirea spaniolă nu ne-a salvat de la nebunie. Generalul Antonio López de Santa Anna, care a fost de trei ori dictator al Mexicului, și-a înmormântat cu pompă piciorul drept pe care îl pierduse în ceea ce s-a numit Războiul de Patiserie. Generalul Gabriel García Moreno a condus Ecuadorul timp de 16 ani ca monarh absolut; la priveghi, cadavrul său a fost acoperit cu uniforma de gală și pieptarul cu decorații, fiind așezat în scaunul prezidențial. Generalul Maximiliano Hernández Martínez, despotul teosof din El Salvador, care a exterminat 30.000 de țărani într-un masacru barbar, a inventat un pendul pentru a detecta otrava din mâncare sa și a pus lămpi stradale drapate în hârtie roșie pentru a învinge o epidemie de scarlatină. Monumentul generalului Francisco Morazán, ridicat în piața principală din Tegucigalpa, este de fapt o statuie a mareșalului Ney cumpărată la Paris într-un depozit de sculpturi vechi.
În urmă cu unsprezece ani, chilianul Pablo Neruda, unul dintre poeții de seamă ai timpului nostru, a încântat acest public cu discursul său. De atunci, europenii înzestrați cu bunăvoință – și uneori și cei de rea credință, de asemenea – au fost loviți, cu o forță din ce în ce mai mare, de veștile nepământene venite de pe teritoriul Americii Latine, acel tărâm nemărginit, înțesat de bărbați și femei bântuite, a căror infinită încăpățânare se pierde în vremuri de legendă. Nu am avut o clipă de odihnă. Un președinte prometeic, captiv în palatul său incendiat, a murit luptând de unul singur cu o întreagă armată; iar două accidente de avion suspecte, rămase încă inexplicabile, au luat viața unui alt președinte mărinimos și a unui soldat democrat care reînviase demnitatea poporului său. Au fost cinci războaie și șaptesprezece lovituri de stat militare; a apărut un dictator diabolic care comite, în numele lui Dumnezeu, primul etnocid latino-american al timpului nostru. Între timp, douăzeci de milioane de copii latino-americani au murit înainte de vârsta de un an – mai mulți decât s-au născut în Europa din 1970. Cei dispăruți din cauza represiunii sunt aproape o sută douăzeci de mii, ceea ce este ca și cum nimeni nu ar putea da socoteală despre toți locuitorii din Uppsala. Numeroase femei arestate în timp ce erau însărcinate au născut în închisorile argentiniene, dar nimeni nu știe unde se află acești copii și nici identitatea lor, căci au fost adoptați pe furiș sau trimiși la un orfelinat din ordinul autorităților militare. Pentru că au încercat să schimbe această stare de lucruri, aproape două sute de mii de bărbați și femei au murit pe tot continentul și peste o sută de mii și-au pierdut viața în trei țări mici și nefericite din America Centrală: Nicaragua, El Salvador și Guatemala. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în Statele Unite, cifra corespunzătoare ar fi cea de un milion șase sute de mii de morți violente în patru ani.
Un milion de oameni au fugit din Chile, o țară cu tradiții ospitaliere, adică 12 la sută din populația sa. Uruguay, o mică națiune de două milioane și jumătate de locuitori, considerată cea mai civilizată țară de pe continent, a pierdut unul din cinci cetățeni din cauza exilului. Războiul civil din El Salvador a numărat aproape un refugiat la fiecare 20 de minute. Țara care ar putea pune mâna pe toți exilații și emigranții forțați din America Latină ar avea o populație mai mare decât Norvegia.
Îndrăznesc să cred că această realitate supradimensionată, și nu doar exprimarea ei literară, au meritat în acest an atenția Academiei Suedeze de Litere.
O realitate care nu este una de hârtie, ci una care trăiește în noi, dă naștere în fiecare clipă nenumăratelor morți zilnice și care hrănește o sursă de creativitate nesățioasă, plină de tristețe și frumusețe, a acestui columbian rătăcitor și nostalgic, care este doar un cifră în plus, binecuvântat fiind însă cu noroc. Poeți și cerșetori, muzicieni și profeți, războinici și ticăloși, toți creaturi ale aceleiași realități nestăpânite, nu a trebuit decât să cerem puțină imaginație, pentru că problema noastră crucială era lipsa mijloacelor convenționale de a ne face viețile credibile.
Aceasta, prietenii mei, este esența singurătății noastre.
Și dacă aceste dificultăți a căror natură o împărtășim ne împiedică, este de înțeles că talentele raționale de pe această parte a lumii, exaltate în contemplarea propriilor culturi, ar fi trebuit să se regăsească fie și în lipsa unor mijloace valide de a ne interpreta. Este firesc ca ei să insiste să ne măsoare cu aceeași unitate de măsură pe care o folosesc pentru ei înșiși, uitând că ravagiile vieții nu sunt aceleași pentru toți și că acea căutare a propriei noastre identități este la fel de anevoioasă și sângeroasă pentru noi cum a fost și pentru ei. Interpretarea realității noastre prin tipare care nu sunt ale noastre servește doar la a ne face din ce în ce mai necunoscuți, din ce în ce mai puțin liberi, din ce în ce mai solitari. Venerabila Europă ar fi poate mai perceptivă dacă ar încerca să ne vadă prin prisma propriului său trecut. Dacă și-ar aminti doar că Londra a avut nevoie de trei sute de ani pentru a construi primul zid al orașului și de încă trei sute de ani pentru a obține un episcop; că Roma a muncit într-o întuneric de incertitudine timp de douăzeci de secole, până când un rege etrusc a ancorat-o în istorie; și că elvețienii pașnici de astăzi, care ne răsfață cu brânzeturile lor blânde și cu ceasurile lor serene, au însângerat Europa ca soli ai norocului, până în secolul al XVI-lea. Chiar și la apogeul Renașterii, douăsprezece mii de lansqueneți (n.n mercenari germani) plătiți de armatele imperiale au jefuit și au devastat Roma și au trimis la moarte prin sabie opt mii dintre locuitorii ei.
Nu pretind că întruchipez iluziile lui Tonio Kröger, ale cărui vise de unire între un nord cast și un sud pasionat au fost preamărite de Thomas Mann în urmă cu 53 de ani în acest loc. Dar cred că europenii cu spirit clarificator, cei care luptă pentru o patrie mai umană și mai dreaptă, ne-ar putea ajuta mai bine dacă și-ar analiza temeinic felul lor de a ne vedea. Solidaritatea cu visele noastre nu ne va face să ne simțim mai puțin singuri, atâta timp cât nu se concretizează prin acte de sprijin legitim pentru popoarele care își asumă iluzia de a avea o viață proprie în momentul împărțirii lumii.
America Latină nici nu vrea și nici nu are niciun motiv să fie un pion fără voință proprie; nici nu este o simplă dorință căutarea independenței și a originalității sale, care ar trebui să devină o aspirație occidentală. Cu toate acestea, progresele navigației care au redus astfel de distanțe între Americile noastre și Europa par, dimpotrivă, să fi accentuat îndepărtarea noastră culturală. De ce originalitatea care ne-a fost acordată atât de ușor în literatură ne-a fost refuzată cu atâta neîncredere în încercările noastre dificile de schimbare socială? De ce să credeți că justiția socială căutată de europenii progresiști pentru propriile lor țări nu poate fi un obiectiv și pentru America Latină, cu metode diferite pentru condiții diferite? Nu: violența și durerea incomensurabile ale istoriei noastre sunt rezultatul inechităților vechi și a unei amărăciuni nespuse și nu a unei conspirații puse la cale la trei mii de leghe de casa noastră. Dar mulți lideri și gânditori europeni au gândit așa, cu sentimentul naiv al bătrânilor care au uitat excesul rodnic al tinereții lor de parcă ar fi imposibil să găsească un alt destin decât să trăiască la mila celor doi mari stăpâni ai lumii.
Aceasta, prietenii mei, este adevărata măsură singurătății noastre.
Cu toate acestea, opresiunii, a jefuirii și a abandonului, noi îi contrapunem viața. Nici inundațiile, nici ciumele, foametea, nici cataclismele, nici măcar războaiele eterne desfășurate secole după secole, nu au reușit să distrugă biruința vieții în fața morții. Un avantaj care crește și se accelerează: în fiecare an, sunt cu șaptezeci și patru de milioane de nașteri mai multe decât decese, un număr suficient de noi vieți pentru a înmulți, în fiecare an, populația din New York de șapte ori. Cele mai multe dintre aceste nașteri au loc în țările cu cele mai puține resurse – inclusiv, desigur, în cele din America Latină. Dimpotrivă, cele mai prospere țări au reușit să acumuleze forțe de distrugere, astfel încât să anihileze, de o sută de ori, nu numai toate ființele umane care au existat până în zilele noastre, ci și totalitatea tuturor ființelor vii care își duc existența pe această planetă a nenorocirii.
Într-o zi ca aceasta, mentorul meu, William Faulkner, a spus exact în acest loc: „Refuz să accept pieirea omului”. Nu m-aș simți demn să ocup acest loc în bcare a stat chiar el, dacă nu aș fi pe deplin conștient că, pentru prima dată de la originile omenirii, dezastrul colosal pe care a refuzat să-l recunoască acum 32 de ani nu este acum altceva decât o simplă posibilitate științifică. Confruntați cu această realitate copleșitoare care de-a lungul timpului părea o utopie, noi, inventatorii de fabule care credem totul, ne simțim îndreptățiți să credem că nu este prea târziu să începem să creăm utopia contrară. O utopie nouă și deplină a vieții, în care nimeni nu poate decide pentru alții nici măcar calea de a muri, unde iubirea este cu adevărat reală și fericirea este posibilă, și unde rasele umane condamnate la o sută de ani de singurătate au – în sfârșit și pentru totdeauna – o a doua șansă.”
Sursa: Les Prix Nobel. Premiile Nobel 1982, editorul Wilhelm Odelberg, [Fundația Nobel], Stockholm, 1983
*****
De la #istoriaperazatoare:
Acum trei ani a murit Mercedes, soția scriitorului. Ce echipă au făcut cei doi. Lui i se zicea „Gabo”, ei „La Gaba”.
