CU EL, FĂRĂ EI
Erau frumoase tare surorile Miron. Elena era mai timidă, dar tot visa la vremea când va fi avocat și va pleda și va fi vestită. Mimi era mai fâșneață, dar nu își aventura gândul prea departe. Se temea să nu sufere din cine știe ce dezamăgire. Ca orice soră mai mare, încerca să o ferească și pe Elena de neplăceri. Uneori reușea.
Nu i-a plăcut când soră-sa s-a întors cam schimbată de la cursuri. Nu reușise la Drept. La facultatea asta erau multe fete și se plângea că sunt rele. Îi plăcea însă cursul profesorului cu ochi verzi. Bine, și celelalte cursuri îi plăceau, că fusese studioasă întotdeauna, dar parcă la cursul ăsta era altfel. Numai că îi era greu, că maică-sa le ținea doar din salariul ei de profesoară și cheltuielile erau multe: amândouă fetele voiau o rochie nouă, o prăjitură la cofetărie cu prietenele și te mai miri ce le lua ochii.
Când Mimi s-a angajat – bine, nu era cine știe ce, doar vânzătoare, dar totuși, avea banii ei și ajuta în casă – Elenei i-a venit ideea că ar trebui să ajute și ea. Ar fi fost frumos să o scoată pe mamă-sa de la școală, să o lase să stea acasă și să aducă bani ele, fetele.
Uneori, gândul circulă cum nu te aștepți. Profesorul cu ochii aceia verzi-gălbinii a ținut-o la finalul cursului. “Am apreciat mereu activitatea dumitale la cursul meu. Am să–ți propun ceva. Aș avea nevoie de o asistentă să îmi bată la mașină lucrările. N-aș vrea să te simți prost, dacă nu ai timp … înțeleg. Mă gândeam doar că la pregătirea dumitale și interesul academic …”
Dactilografia nu prezentase interes până atunci. Dar pentru un ban în plus … Volumul de lucru era mai mare decât își închipuise. Îi mai rămânea foarte puțin pentru studiu individual. Dar primea mai mulți bani decât soră-sa, vanzătoarea. Chiar și decât maică-sa. Când a luat primii bani, s-a dus la cofetăria aia peste drum de facultate și a luat un platou mare cu prăjituri. Acasă a fost veselie mare, că nu mai mâncaseră așa bunătăți, pe săturate, de mult. Numai băgăcioasa de Mimi i-a șoptit seara, când s-au băgat amândouă la culcare: “Numai vezi să nu rămâi în urmă la cursuri. Și profesorul ăsta … cum e? Se poartă bine?” Ce o fi interesat-o pe ea?
Pe diploma de licență figura tot ca Elena Miron. Deși în ultima vreme locuise cu profesorul, în casa pe care o cumpărase “special pentru ea, doar pentru ea”. Așa îi spusese: casa asta e a ta. Casă mare, cu grădină, cu patru nivele. Dar să nu dea adresa nimănui, o “sfătuise” profesorul. Colegele vor fi invidioase, vor spune că cine știe cum a obținut notele acelea mari la examene, o vor bârfi. Pe soră-sa și mamă-sa o să le invite mai încolo, peste ceva timp, după ce vor mai pune la punct casa. Că așa e frumos, să le invite într-o casă cochetă, de profesor, că doar el nu e oricine. Să nu le spună nici lor adresa pentru moment. Parcă zicea că e casa ei, îi trecu Elenei scurt prin cap, acum nici măcar nu o pomenește, vorbește doar despre casa “de profesor”, deci a lui. Ei, dar, lasă, că doar nici lui nu îi e ușor. După divorț, că mai fusese însurat, că doar el era mult mai mare ca ea, rămăsese doar cu apartamentul acela de la bloc. Și nu cadra cu statutul lui de profesor universitar. Nu îi plăcea să vorbească despre femeia aceea, ea îl înțelegea. Și făcea orice ca să îi fie lui bine. Că acum îi purta numele și tare fericită era. Și mândră. S-ar fi lăudat, dar nu avea cui.
Imediat după ce ea și-a terminat studiile, el a anunțat-o că nu mai e nevoie să lucreze. La biroul lui nu mai poate veni, pentru că nu e înțelept. O să îi ridice el diploma și o să i-o aducă acasă. Ea trebuie doar să aibă grijă să fie cochetă mereu, gata oricând să fie gazdă perfectă pentru musafiri cu care el poate să apară pe nepusă masă. Să se ducă prin magazine, să își aleagă niște ținute potrivite pentru diverse ocazii. Cât stă acasă să se ocupe de camere. Poate merge la piață să cumpere răsaduri, să facă grădina frumoasă, dar să nu uite că lui nu îi place să fie prea încărcată, preferă suprafețe mari cu iarba tunsă îngrijit.
Ar fi vrut să fie profesoară, ca mamă-sa, dar el nu avusese timp să îi ridice diploma. Și îi spusese să nu meargă ea de capul ei la facultate. Și ea îl asculta, că așa fusese întotdeauna. Și între timp au apărut băieții și trebuia să se ocupe și de educația lor acum. Nu i-au dat la grădiniță, că era pierdere de timp și băieții lui trebuiau să fie bine pregătiți când aveau să meargă la școală, să nu-l facă de râs. Ea i-a învățat scrisul și cititul și socotitul mult înainte de vârsta clasei întăi. El îi verifica seara, când se întorcea. Când a intrat cel mare la școală au apărut alte griji: temele trebuiau redactate impecabil. Băiatul mai greșea câte un bastonaș, îngroșa câte o literă. Ea trebuia să îi rupă foaia și să îl pună să ia totul de la capăt. Dacă se subția prea tare caietul, trebuia să rescrie totul, de la prima pagină, pe un caiet nou. Avea ea grijă să aibă în permanență stocuri suficiente. Apoi a mers și prâslea la școală și ea a trebuit să aplice aceleași rigori. Și băieții creșteau, cu 10 pe linie, evident, că el le spusese din prima zi de școală să nu care cumva să vină cu alte note acasă. Erau primii din clasă, toată școala îi cunoștea, că erau perfecți la toate materiile. Nu pierdeau vremea la joacă, pe stradă, ca alți copii, că erau comandanți de detașament și de unitate și aveau responsabilități. Și se cam și plictiseau cu ceilalți copii și îi îmbrânceau, că nu erau prea calini.
Dar lasă, că așa trebuie să fie băieții.
Într-o zi s-a trezit cu o tânără la poartă, numai ce plecase bărbatu-său, profesorul universitar. Nici nu a recunoscut-o până nu i-a auzit vorba. “Hai, Elena, pe-acasă, că moare mama”. A înghețat. Cum de aflase soră-sa unde locuiește? Că doar ea nu dăduse nimănui adresa. De când se mutaseră aici nu îi mai trebuiseră prietene, că avea destui musafiri care veneau la profesor. Ar fi dat să o certe pe Mimi, dar a cutremurat-o un gând: dacă profesorul o punea la încercare și se întorcea brusc și o găsea bot în bot cu soră-sa, la poartă? A luat-o de braț și a scos-o iute de pe stradă, să nu o vadă nici vreo vecină. Mai știi? A dus-o până în stația de autobuz. “Să nu mai vii pe aici. Nu pot să trec pe la voi sau poate oi trece, dar mai încolo. Acum nu se poate.” A respirat ușurată doar când autobuzul a plecat din stație, luând-o pe Mimi departe de cartierul acesta select. “Nu e bine să mai treci pe aici, auzi?”, i-a repetat soră-sii în ultima clipă.
Băieții au crescut. Strict, așa cum insistase el. De tatăl lor se cam temeau. Nu doar de cureaua lui, mai mult îi răneau glumele lui, că era tare ironic cu orice slăbiciune a lor. Și îi certa cu degetul acela index prea scurt. Nici nu avea unghie. Niciodată nu știut dacă și-o rodea de nervi sau era vreo problemă medicală. Nici nu au întrebat-o niciodată pe ea. O data însă au întrebat-o de mătușa lor. “Nu aveți nicio mătușă”, a răspuns fără să se gândească prea mult. “Cum așa? Sora ta”, au insistat ei. Ar fi vrut să își cunoască verii, auziseră că Mimi avea o fetiță și un băiat. Și-a amintit brusc de ea. Cum de o uitase? Și de unde or fi auzit băieții de verii lor? Dar chiar o fi adevărat: s-o fi măritat Mimi și o fi având copii? S-a luat cu treburile casei, și-a ajutat soțul să avanseze în carieră, s-a ocupat de băieți și a uitat de viața ei de dinainte. Le-a zis băieților că au înțeles greșit, ei nu au niciun văr. Și de Mimi să nu mai pomenească, nu e bine.
După facultate, băieții au fugit. Cel mare în Spania, cel mic, în alt cartier. Cel mare a refuzat să mai vorbească cu ea. Atât i-a spus: “lasă, mama, că n-o să–ți lipsesc. N-oi fi eu nici primul, nici ultimul care pleacă. Nu mă suna, că nu îți răspund. Nu e bine”. Cel mic s-a însurat, dar tânăra aia nu îi plăcea deloc Elenei. Avea niște ochi, așa, de un verde-gălbiniu. S-au despărțit repede. Au trecut mulți ani până și-a găsit pe altcineva. Dar pe la ea trecea tot mai rar. Și îi ducea dorul, că celălalt băiat rupsese de tot legătura cu ea, de parcă nu îi datora totul, că doar ea și profesorul îl făcuseră elev de 10 pe linie, student eminent, așa și-a găsit slujba din Spania. Mă rog, nu pierdea ea timpul gândindu-se prea mult la băiat, că era dedicată profesorului, trebuia să îl aștepte cu masa pusă, casa să fie lună, costumele lui impecabile. Și când sosea acasă, îi povestea toate mizeriile de la facultate, cum nu e bine văzut chiar de toți și cum unii nu îl înghit și cum alții îl bârfesc uneori și câte și mai câte. Prâslea i-a anunțat telefonic când i s-a născut prima fetiță, dar nu le-a adus-o să o vadă. Profesorul nu s-a supărat: “I-am tot zis că numai familia îl poate sprijini cu adevărat, el a fugit, și-a găsit pe alții cu care se simte bine. Ducă-se. Nu ne rugăm de niste copii. Bine că noi doi suntem bine cu noi. Ne-a fost întotdeauna bine”. Așa e, se gândea Elena. Bine, fusese el cam dur toată viața și uneori o lăsase singură mai mult timp, dar tot la ea se întorsese. Nu ținuse legătura cu niciuna dintre colegele de facultate, dar era sigură că niciuna nu ajunsese atât de bine ca ea.
După ce s-a pensionat, el a căzut la pat. Parcă s-a făcut și mai bun la suflet. Atunci abia a venit băiatul cel mic cu soția și fetițele pe la ei. Avea două deja și erau de grădiniță. Îi venea să le îmbrățișeze, dar se temea că profesorul nu ar fi văzut cu ochi buni atâta râzgâială.
Totuși, de când el nu se mai ridica din pat, se simțea singură. Pe Mimi ar fi sunat-o, dar nu îi știa nici măcar numărul de telefon. Și-a luat o dată curaj și s-a dus în cartierul unde locuise. I-au spus că soră-sa se mutase, după ce murise maică-sa. Deci nu mințise atunci Mimi. Ar fi vrut să meargă la mormântul mamă-sii, dar nu știa nimeni unde e. Însă i-au confirmat oamenii din zonă că Mimi avea o fetiță și un băiat. I-ar fi plăcut să își cunoască nepoții. Dar cine știe ce rea s-o fi făcut și Mimi asta. De atunci a început să îi fie urât câteodată. Profesorul avea nevoie de tot mai multa atenție, dar nu mai era cu gura pe ea tot timpul, că avea dureri uneori și prefera să doarmă. L-a sunat pe băiat. Pe cel care îi răspundea, că celalalt nici nu îi lăsase de fapt numărul de telefon. “Mai vino cu fetele pe aici, că mi-e cam urât toată ziua numai cu soțul meu”. Parcă mai bine zicea ‘taică-tu’, nu știa ce i-a venit să îi spună așa. “Cum merg cu școala? Au doar 10 pe linie?”
Stă pe verandă și se uită la oamenii care trec pe stradă. E îmbrăcată cochet, așa cum a vrut el întotdeauna. Trec vecini cu copii de mână, bunici cu nepoței, perechi de tineri. Nu se regăsește nicicum. Din când în când se ridică cu grabă, când o cheamă el în casă. Îi ridică perna, îi dă cana cu ceai, dă sonorul la TV mai încet sau mai tare, închide sau deschide fereastra. Apoi se întoarce la scaunul ei de pe verandă. Când o fi să se întâmple, nici nu știe unde o să îl înmormânteze. El i-a spus că o să-i comunice.
Cum i-a spus și că îi va aduce cândva diploma de licență. Ea a fost cuminte și nu a insistat, așa a fost mereu.
Pe Cristina Ștefănescu o găsiți și AICI.
