Întreabă-te mereu, când ți-e dor, de cineva sau de un moment din trecut de ce ți-e dor: de cele trăite sau de cele netrăite?
Mintea caută mereu să refacă legătura aceea, să ne țină la adăpost sub tutela unei legături tainice, introverte, să ne mențină înăuntru. Ruptura de un altul e mai grea în interior, în universul propriilor trăiri și fantasme și povești despre sine și lume decât în realitate.
Pe de altă parte, o legătură făcută în realitate nu se rupe niciodată. Asta e ceea ce foarte puțini realizează: toate cele pe care le jelim, toate despărțirile sunt doar de mamă. O relație între adulți care se destramă e una care nici n-a existat vreodată. Mi-a spus-o Constanța Buzea, cândva. Nu se poate distruge, macera sau risipi decât ceața unui vis. Legăturile care implică cu adevărat un univers comun, amintiri comune, prezență reciprocă, voință de a fi împreună sunt atât de puternice încât nu le poate distruge nimic. În cele mai multe cazuri, însă, oamenii le fac și le desfac pe toate în sinea lor, nu se întâlnesc aievea, rătăcesc prin labirinturi interioare fără ieșire la realitate.
Legătura cu trecutul, cu proiecțiile sunt adicții, forme de dependență de un univers incluzător, de contopire. Un om fericit sau care trăiește împreună cu altul nu are trecut și viitor.
O legătură reală e una în prezent. Indiferent de ce te-ai lega, totul e să se întâmple aici și acum.
Pouă. Observă ploaia. Fii una cu ea, nu aluneca pe panta melancoliei sau a invocației altor și altor ploi… acolo e doar un hău adânc. Nu te uita în el. Melancolia e o prăpastie în care sufletul cade și cade, e groapa timpului.
Nu există propriu-zis nici lumea interioară (ea e o simulare și o reeditate fantasmatico-reparatoriu-optimizantă a unor experiențe ancestrale sau din primii ani de viață) nici lumea exterioară (care e o procesare conștientă a unor date sensibile, o interpretare a experiențelor avute, un produs al conștiinței). Ceea ce există e doar viața întrupată. Planul real e cel pe care îl împărțim cu celelalte forme naturale. Nici societatea – această imagine-hidră- nici fantasma despre sine nu există. Ceea ce există e în și prin corp, ființa e o forța sa vitală, iar sufletul e centrul. Un nod de rețea. Nurcile, graurii, libelulele nu știu că îmbătrânesc, ele nu știu că pot fi lovite de trăznet, nu în mod con-știent, ci, poate, organic.
Pisicile nu au melancolii. Ele trăiesc în corpul lor, în prezent.
Orice trăire des-trupată e o cădere în hăul timpului, o prăbușire într-una dintre i-realități.
Corpul pare o închisoare pentru sufletul care cade din prezent în gol. Pentru că e absorbit de gol. Căderea aceasta e dureroasă, prostul de suflet se identifică himeric cu durerea căderii.
E greu de rămas în aici și acum când ești singur. Nu ești mai singur decât girafa, decât brotacul. Dar nu mai ești în uter. Și, dacă nu ești prin într-o relație intimă e greu.
Și societatea e o proiecție a unei forme de maternitate. Nevoia de apartenență e mai puternică decât aceea de libertate.
Maturitatea e simț al libertății dublat de asumarea lucidă a apartenenței. E apartenență în libertate și libertate în apartenență.
Marile religii o stimulează pe căi mai puțin tangibile, printr-un tip de disciplină care te ajută să devii conștient că nu ai dreptul să fii egoist, dacă nu faci față singurătății. Și nimeni nu face față.
Trăirea religioasă pare a fi o conectare a sufletului individual la cel universal. Paradisul pierdut sau ”de regăsit” e uterul ceresc.
E cât se poate de posibilă conectarea la realitate. Revenirea în prezent este una în paradis.
Am fost spălați pe creier prin condiționări abuzive, intoxicați cu valori false. Valorizarea excesivă a fanteziei, a creației, a ficțiunii sau a istoriei, a trecutului, sunt deconectări de la realitatea prezentă, unele chiar brutale sau maladive
Școlile ne instigă să trăim în trecut sau în viitor, pierduți, disperați, sfâșiați între pornirea de a face mereu planuri, de a avea obiective și regrete, remușcări, frustrări legate de ratări și de trecut. Un cult al neajunsului. Sistemul acesta de simțire/gândire/valori e inducător de nevroză.
Ne cultivă spaimele în loc să ni le înlăture, ne cultivă o stare cronică de nefericire, de neputință, dar în primul rând ne smulge din corp, ne parazitează ființa cu o formă sau alta de tânjeală, ne induce o insuficiență legată de resursele realității, manifestă în zona de contact cu mediul tangibil.
***
Jordan Peterson remarca, just, că atunci când subscrii la o relație în care nu există implicare, atașament, dorință autentică, în care îl vezi pe celălalt doar ca pe un mijloc de delectare trebuie să admiți că și tu ești pentru el tot insignifiant, înseamnă să te auto-instrumentalizezi, să accepți că ești nimeni.
Ne tot desprindem, șifonați, din relații în care nu am însemnat nimic, care nu au însemnat nimic.
Neînsemnătatea este numele de cod al ființei umane în societățile actualității. Nu avem identități, ci numere de ordine.
Jelim mai mult lucruri netrăite, vedenii de prin săli de așteptare, iluzii și amoruri neîntâmplate.
Virtualitatea nu e doar un mediu de comunicare este un plan existențial, ea a pătruns în viețile noastre ca un virus. S-a infiltrat în structurile infrapsihice. Trăim tot mai virtual, orice. Nu reușim să trecem în viața proprie, darămite a altora, pragul realității. Oricum realitatea nu poate fi decât ”comună”, e un spațiu de interferență, ea nu există decât acolo unde sunt măcar doi care o generează, admit, împărtășesc. Realitatea e împărtășire, virtualitatea e un caz particular al singurătății. E o crevasă căscată între singurătatea asumată și o realitate intangibilă.
Sângele care curge la despărțire e real, dar obiectul pierderii e unul fantomă.
Nu ne legăm de nimeni altfel decât prin corp. Toate minciunile fondatoare de lume devin mai devreme sau mai târziu prăpăstii.
Sufletul nu înțelege că se salvează doar prin corp, că unicul refugiu posibil e în corp și nu în afara lui. Aceast continuu escapism, această continuă goană disperată, melancolică după ce pare a se întrezări la linia orizontului e o capcană… Virtualitatea e linia orizontului. Ea nu e reală, ea e distanța maximă a câmpului vizual. O distanță care nu poate fi parcursă, depășită.
Relațiile despre care vorbește Peterson sunt unele captive într-un spațiu virtual. Neasumarea face ca totul să se consume în gol. Sunt din start unele în care consumi și ești consumat, în care pui într-o postură, nu de subzistență, ci de sub-existență. Ești o subființă umană care trăiește aproape-ceva, dar de fapt, o simplă fatasmă.
Despărțirea de himere e grea doar atâta timp cât atrag câmpul gravitațional al unei simulări a realului, dar conștiința inexistenței lor e eliberatoare.
Trăitul virtual pare a fi tot o formă de adicție. O dependență de o pseudo-plăcere și de o pseudo-împlinire, de o pseudo-viață, de o pseudo-simțire. E un joc, un spațiu ludic, un ecran pe care fiecare proiectează, nestingherit, ce vrea.
Dependența de gambling e din aceeași familie.
Orice ar fi, spune-ți, dacă chiar vrei să însemni ceva pentru altul că nu există legături între oameni decât prin corp, că nu însemni nimic pentru celălalt decât în planul unei relații tangibile, constante, în prezent. În relațiile de la distanță nu se formează decât aluviuni de conținuturi fantasmatice, materie primă pentru proiecții. Asta e metafora cheie: linia orizontului e distanța absolută în spectrul senzorial uman și ea e o himeră, o iluzie optică. E limita universului perceptiv.
După cum reveria e limita universului propriu emoțional. Dorința sau dorul sunt singurele semne de legătură sensibilă cu un altul, dar ele constau în pornirea de a materializa nevoia de atingere nu de a practica o formă de escapism… NU există ”țin la tine”, e o minciună parafată cultural în fel și chip, ținerea la altul nu e reală decât dacă se întâmplă în plan fizic. Și când se întâmplă devine superfluă zicerea. Așa cu nu ne ucide gândul la moarte, nici gândul că suntem iubiți nu e o sursă reală de dragoste și nici gândul că altuia, impalpabil, îi pasă, nu suplinește nevoia de prezență.
Nimic din ceea ce nu e prezență și contagiune în planul în care existăm trupește nu există aievea. Așa cum în corp murim când e să murim, în corp le trăim pe toate. Dincolo de ceea ce e prezent și organic, sunt doar infinite cazuri particulare ale iluziei.
Nimeni, dintre cei care te ”iubesc” meta-fizic, nu va sări pentru tine la bătaie sau în apă, dacă e să te îneci. Nimeni dintre cei care vor să te consume nu te dorește.
Cei care vor să înșface doar o bucată din tine, care te ”admiră” sau te frecventează pur virtual, care vor să te ronțăie prin fantasmele lor, ar trebui să îți invoce fiarele pădurii care te sfâșie, nu semeni care ”țin la tine”.
E valabil în ambele sensuri.
Vrei să fie cineva, oricine, prezent pentru tine? Atunci fii la rândul tău disponibil, prezent pentru el. Nu e vorba despre ”aici și acum” în gânduri ci în afara lor. ”Gândesc deci nu exist”, declama Naum.
Fii în corp, rămâi în el, leagă-te de el ca de un colac de salvare! E singura ta șansă la viață autentică.
