Când bunul Dumnezeu a început să aibă îndoieli față de lume, și-a  amintit că a creat Provence”

„Ca o recunoaștere a originalității lui pline de prospețime și a inspirației adevărate a creației lui poetice, care reflectă fidel priveliștile țării sale și sufletul autentic al poporului său, și, de asemenea, ca o recunoaștere a activității lui semnificative ca filolog provensal”, membrii Juriului i-au acordat lui Frédéric Mistral (8 septembrie 1830 – 25 martie, 1914), poet francez de limbă provensală, marea distincție a Premiului Nobel pentru Literatură în 1904.

Legat prin fibre statornice de sudul Franței, scriitorul a fost în primul rând un militant pentru recucerirea locului pe care limbile de factură tradițională ale regiunii, provensala și occitana, îl pierduseră de-a lungul vremii, umbrite de noblețea și alura aristocratică a francezei clasice, care dusese pe culmi înalte faima literaturii franceze. Mistral considera că cele două ”vorbiri latine”, care dăduseră relief atât de expresiv liricii trubadurilor și truverilor din vremurile Evului Mediu, merită să fie readuse în atenția scriitorilor, datorită sonurilor plăcute și a potențialului creator de mare finețe pe care îl ascundeau din vremuri uitate.

Astfel, poetul se așază cap de listă  în întemeierea unei mişcări literare denumită félibrige, urmată de fondarea unei societăți literare omonime,  Le Félibrige, al cărei nume provenea de la termenul provensal félibre, tradus de Mistral prin „doctor al legii“ (în franceza “docteur de la loi”) şi interpretat ca „poet sau prozator de limbă d’oc“, iar începuturile se leagă de anul 1869, când, printr-un  discurs cu puternice note entuziaste, Mistral onora popoarele latine: „Ridic paharul în cinstea Cataloniei, sora noastră!, a Spaniei, prietena noastră! şi a Franţei, mama noastră!“.

Clasic prin structură și vocație, Mistral își face prieteni statornici printre literații și intelectualii români, îndeosebi pe ”veselul” Alecsandri, ”veșnic tânăr și ferice”(cum îl numea Eminescu), care îi dedică un poem celebru, scris probabil cu prilejul vizitei poetului, la 12 mai 1882, la Maillane, la reședința poetului francez.

Poetului Mistral

”Doi Mistrali în lume sunt.

Unul cîntă

Și încântă

Ca o harpă dulce-n vânt.

Altul muge

Și destruge

Tot ce-atinge pre pămînt.

 

Unul face cu-al său grai

Să-nverzească,

Să-nflorească

Pomi și inimi ca în rai.

Altul trece

Crunt și rece.

Seacă inimi, seacă plai.

 

Când Mistralul cel dușman

Suflă, zboară

Și-nfioară,

Tu, ce cauți un liman,

Mergi, grăbește

De găsește

Pe Mistral de la Mailan,

 

Și poet de vrei să fii,

Fă la soare

Vînătoare

Prin Alpiile-albăstrii

Ș-o primblare,

Lin pe mare,

Pintre Insule-aurii.

 

Iar de vrei pe verde mal

Să duci viață

Cu dulceață,

Deie-ți Domnul mîndru cal

Ș-o iubită

Înzeită

Ca Mireio lui Mistral.”

Bardul de la Mircești este cel care îl face cunoscut pe Mistral posterității, prin scrisorile lui  către Paulina Alecsandri, în care îl descrie în termenii calzi ai unei relații apropiate: „Mistral e un om de vreo 52 de ani, înalt, frumos, cu fruntea largă, cu păr bogat și argintiu; fizionomia lui e plăcută, veselă, simpatică și graiul lui poetic. Cum m-a văzut, m-a luat în brațe și ne-am sărutat împreună ca doi frați ce nu s-au întâlnit de mult…” sau către Iancu, fratele său: „Ceea ce m-a interesat mai mult în peregrinările mele febrile a fost că m-am dus să surprind pe Mistral în cuibul lui de la Maillane, aproape de Avignon… Mistral e o personalitate de seamă în Provența și ar fi oriunde, datorită geniului său poetic”…

Poemele care îl consacră sunt Li Meissoun (Secerişul), Lou Pouema dou Rose (Poemul Ronului) sau Lis Oulivado (Câmpurile cu măslini), care dau glas unui sentiment pătrunzător al apartenenței la universul sensibil al naturii înconjurătoare, în care ființele umane dăinuiesc în deplină armonie cu ritmurile ancestrale prin care s-au legat definitiv, într-un tot indestructibil.

Citiți și Cucerire occidentală…