Sunt zile în care pur și simplu prefer să șterg negrul și griul care le ponosește, într-o manieră proprie, în ceea ce mă privește, cu petele de culoare dintr-o rochie pe care-mi permit s-o cumpăr atunci și pe loc, fiindcă știu exact modelul care mă îmbracă cel mai bine și care-mi ține cât de cât de cald, atunci când mă cuprinde prea multă înfrigurare, ori vreo lipsă de sens, de pricepere sau de niște brațe, “pătura” care m-ar fi învelit cel mai bine. Sau, cu bucuria pe care mi-o oferă achiziționarea vreunei perechi de încălțări noi, în care să-mi bag picioarele cu tot cu griji și să-mi fie bine instant, din același drag de mine, din aceeași prea-mărinimie pentru propria-mi persoană. Și dacă o rochiță nouă îmi aduce pacea mai simplu, căci o pot găsi la costuri modice, accesibile, apoi la sandale și pantofi, se schimbă treaba, pentru că împăciuirea, pe zona asta fierbinte, este cu mult mai costisitoare. “Poți fi îmbrăcată cu orice, dar ce porți în picioare, te gată”, îmi zice mereu mama! Și mare dreptate are ‘mica, de data asta… Și, oricum, atributele “extravagant” și “elegant” care să descrie aceeași pereche de pantofi, nu se prea asortează în alt context, decât atunci când îmbinarea celor trei elemente esențiale care definesc calitatea unei încălțări, se face perfect între calapodul comod, pielea fină și tocul înalt. Toate acestea sunt esențiale, nu neapărat semnătura făurarului. Cei cu brandul la vedere, aduc pacea cu mult mai greu în inima mea sau risc să “mor pe baricade”, fiindcă ridică valoarea produsului cel puțin la dublu. De-asta încerc să-mi dau pace, pe meleaguri autohtone, unde pot “cuceri” cât de cât, produsele producătorilor români. Dar, chiar și așa, fără niciun Manolo Blahnik în dotare, (tămăduitorul suferinzilor  milionari, by the way),  pentru mine, calitatea încălțărilor, e tot un fel de orgasm! Adică, nu-mi bag picioarele chiar în orice, numai unde mă simt bine! Punct. Uaau, ce mai comparație am găsit și eu! Păi dacă am vrut să se așeze cu siguranță semnul exclamării la final de enunț, trebuia să găsesc ceva potrivit, nu? Cum ar fi, o mirare… Din cauza asta, să se ajungă acolo, la extaz, nu-i un dat pentru toată lumea, adică, să plutești efectiv, (aici cu sensul de a păși lejer, sigur, sexy și în același timp să mai fii și la înălțime, la propriu) pentru că ai nevoie de anumite abilități, dibăcii,  dacă vreți, dobândite în timp, fiindcă nu te naști direct pe catwalk și în plus, peste toate, e nevoie de atitudine, bineînțeles. Iar dacă, mai nou, toate se pot fura “penele altora”, cu nonșalanță, inclusiv pozele personale, fără să indicăm autorul sau sursa, nu mai zic de textele altora însușite fără ghilimele, apoi, din fericire, pentru prăduiți, atitudinea nu se poate lua cu copy/paste, cu asta chiar te naști, drept pentru care, nici hoții nu pot zbura cu penele ciordite…

Nu poți să te porți ca o pereche de șlapi și să aștepți să fii considerat(ă) un pantof elegant. N-ai cum! Îți trebuie un anumit stil, de-asta se și numește, Stiletto și nu #Împiedichetto și tot din același motiv nu e pentru oricine… Cine are coloana dreaptă când e sus pe toc, poate purta și teniși fără nicio jenă, iar cine se-mpiedică-n șireturile de la bascheți, atunci, atenție mare, că de la o înălțime mai mare de 4 cm, își poate rupe capu’. Dacă vrei, poți învăța cum să-ți menții echilibrul mergând pe tocuri de 12 cm, e adevărat, dar eleganța, e dată de atitudine, de cum te miști, cum pășești, cum privești… indiferent că o faci de la înălțimea aia sau de la nivelul solului, desculță! Asta reprezintă de fapt “moda”… tot ce faci, nu doar ce îmbraci. Am închis paranteza.

Pe urmă, după fiorii achiziției propriu zise, vine și momentul culminat al plăcerii, acela când, săvârșind tot ce aveai de parcurs, de dansat, de explicat, de orice altceva aveai de făcut încălțată astfel, “sus pe toc”, reîntoarsă în cuibul tău, te confrunți cu adevărata probă a calității: în timp ce-i dai jos din picioare, pe pantofi, evident, tu încă să mai porți acel zâmbet tâmp dar satisfăcător, ca după a doua rundă tot reușită, știi cum zic, fiindcă deși ai finalizat maratonul propus, pe tine nu te doare nimic, n-ai nici urme de chinuială, nici de oboseală, n-ai nici rogade pe la degete sau călcâie, numai mulțumire și tihnă și mai vrei. Eh, sună orgasmic sau nu?! Mie da, așa îmi sună.

Și, cum spuneam, doar gândul ăsta, mă face să-mi repet încurajator, “fă-o, fă-o, fă-oooo!” aici cu sensul “că meriți, femeie, meriți culoare chiar și în zilele tale cele mai înnecăcioase. Griurile și negrul nu te fac să arăți mai slabă, nici poveste.” Și o fac! Mă colorez astfel și mă simt excelent! Știu că uneori mă întind mai mult decât mă ține pilota, dar tocmai acel sentiment al “aroganței”, mă aduce la extaz, acel moment când îmi zic că “nu-i de nasul meu” și totuși, apăs cu patimă și fermitate pe butonul “efectuați plata”, ca și cum m-aș abandona cu totul într-o aventură mult râvnită, zicându-mi, “fie ce-o fi” dictat de un patos de nedescris pentru o tăvăleală ca la carte, într-un pat confortabil, de dimensiuni regale, într-o oază lucuriantă, pe care știu că nu mi-l permit zilnic, din păcate, dar în care totuși dorm din când în când, ca într-o vacanță. Cam așa văd eu un răsfăț al tălpilor mele. Așa trebuie să fie “pata de culoare”, ca să-mi însenineze cerurile cu multe tonuri de gri, din unele zile. Ce bine că mi se întâmplă rar… Și uite cum expresia, “mai răruț, că-i mai drăguț” capătă sens la fel cum și frecvent folosita frază“și nu ne duce pe noi ispită”, rostită din adâncul sufletului!

Mai fac extravaganțe de genul ăsta, recunosc, că’ vorba aia “oameni suntem”, dar dacă-i dau inimii plăcere, am grijă să-i dau și creierului dreptate și mie chibzuială, astfel încât să-mi rămână bani și de-o pâine decentă până la următoarea chenzină.

Una peste alta, eu zic că nu-i așa de rea apucătura asta. Toți avem gărgăuni, pitici, păsărele, în cap, unii au chiar stoluri de slăbiciuni sau vicii. Dar, în ceea ce mă privește direct și personal, aici intervine picătura care-mi animă aceste mici plăceri și care-mi transformă dorința împlinirii lor într-o cascadă de nestăvilit, care picătură nu-i nimic altceva decât zicerea asta: “dacă acum ai fi fumat, Monico, câți bani ai fi ars, ia zi? oare, de câte ori te-ai fi scotocit prin buzunare să faci rost de bani pentru încă un pachet de janghinoase otrăvitoare, doar ca să-ți afumi trupul cu tutun, cu prețul propriei vieți? la câte altele ai fi renunțat cu ușurință, pentru doar 1 pachet de țigări x 30 de zile x 12 luni…?!”

Vă spun, sincer, că după ce fac socoteala asta, pe care oricine o poate face cu un calculator, am un curaj nebun să-mi cumpăr orice, chiar și cu rate din bancă, fiindcă nimic nu mi se mai pare scump, absolut nimic mai scump, decât să investesc în mine, în viața mea și calitatea ei. Am fumat și eu, cândva, ca o proastă, noroc că m-am oprit la timp, ca o deșteaptă. Nu din lipsuri m-am oprit și nici din probleme de sănătate, slavă Domnului că n-am ajuns până într-acolo, ci din dragoste de viață, pentru că am decis să nu mi-o dorm ci s-o trăiesc și nu în ultimul rând, prin puterea exemplului propriului părinte, după principiul, “dacă el a reușit, pot și eu!”

 

În urmă cu foarte mulți ani, l-am văzut pe tata cum a zis, pe când împlinea 39 de ani, un “ajunge” apăsat și greu ca și cum ar fi rupt niște lanțuri. Ajunge a zis, când a stins definitiv și irevocabil ultimul chiștoc!  Astăzi are 73 de ani, și de-atunci, nu e an în care să nu-și amintească și eu pe lângă el, că în anul 1987, data de 31 mai, a fost declarată pentru prima dată, Ziua Mondială Antitutun. Și dacă stau să mă gândesc, nici n-are cum să-și uite, fiindcă și-a făcut atunci și pe loc, cel mai extravagant și valoros cadou,  pe care cineva și-l poate face sieși, la propria aniversare: sănătatea! Practic, și-a adăugat viață anilor și nu doar ani, vieții.

În multe nu l-am copiat pe tata, dar ce bine că-mi curge prin vene! Eu am renunțat la fumat, când am început să mă uit cu ochi blânzi la mine, ca să nu zic cu milă și când am ales să trăiesc frumos, căci întru totul sănătos încă n-am reușit, încă muncesc la asta, dar dacă tot nu am acceptat să mă denigreze nimeni în viața asta, doar nu era să permit tocmai țigărilor s-o facă. Dincolo de gestul care ajută enorm la crearea dependenței și tentația inhalării mirosului primelor trei fumuri, nu mi-au adus nimic bun în viață. Mirosul impregnat peste tot, al țigărilor este oribil, iar îmbâcseala fumului, împuțește trupul, efectiv… Oricine a reușit să renunțe la fumat, spune la fel ca și mine și-mi dă dreptate, ceilalți (încă) nu… Și dacă e să fim cinstiți până la capăt, nimeni nu se trezește dimineața prinț sau prințesă, ca să nu zic că nici parfumat, darmite să mai ai o respirație îngreunată de la tabac, o piele îmbibată cu tutun, prematur îmbătrânită, o față prea încercănată, nu din când în când, ci zi de zi, și în plus, toate acestea să nu treacă nici de la spălat și nici să poată fi camuflate cu nimic. Nu mai spun de combinația de tutun și gumă de mestecat, pentru care încă nu s-a inventat un antivomitiv eficient.

Fiecare trebuie să murim din ceva, corect. Parcă și aud anumite voci acuzatoare, chiar și din rândul celor pe care-i iubesc. Tocmai fiindcă-i iubesc foarte mult, îi rog și pe această cale, să se trezească. Ați dormit destul, dragilor, ca să trăiți, viața se respiră, nu se trage-n piept și mai ales, nu se doarme!

Alții, cum spuneam, aleg variante mult mai drastice, mai categorice, legat de “colorarea” vieților lor, funcție de cât de mult negru și gri au, însă de prea multe ori aleg drumuri înfundate, fără ieșire, ca să nu le zic, fără întoarcere, să știți. Și cum ce-i prea mult strică, tot așa și de la prea multe culori te dor ochii, îți stă mintea-n loc, o iei razna, sau ți se urăște cu viața etc. Am folosit sarcasmul ca un fel de condiment pus aici în doză mică, legat de pete puse în exces (de culoare)… ca și cum ai lua trei fire de curry cât să-i dai un #flaver original unui fel de bază, gătit de foarte mulți, fiindcă, de multe ori chiar și în restaurantele cu renume se poate întâmpla ca mâncarea să nu aibă gust…

Fiecare însă, este liber să-și dea întâietate propriilor priorități și propriilor alegeri. Pentru unii e nevoie doar de o clipă trăită la timpul optim, întru adevăr, de o revelație ca un pocnit din degete, de o voce pe care s-o audă exact când au nevoie, indiferent că are formă de chemare sau răspuns, de o mână întinsă de care să se apuce cu încredere, un gest mic poate, dar de cele mai multe ori suficient încât să-i determine ca să-și dorească schimbarea, să găsească, să înțeleagă esența vieții și să și-o însușească. Altora le ia zile în șir, luni de zile, pe când alții, din nefericire, nu reușesc nici în zeci de ani sau poate niciodată, să se trezească. Că acest moment ține de voință, neputință, ceva predestinat sau doar de un refugiu temporar în care cineva intră, dar din care nu vrea să mai iasă… nu știu exact.  Ceea ce știu însă este că,  oamenii care se iubesc cu adevărat pe ei și pe cei din jur, ajung la un moment dat, să pună preț și pe ei și pe ceilalți, moment care de obicei coincide cu trezirea lor. Și mai știu că nu este ușor dar nici imposibil. Este ceva ce putem controla singuri dar până la un punct, adaosul de culori din surse externe, după care e nevoie de o mână de artist (specialist, fie el doctor, psiholog, terapeut, preot, etc.)  Ideea este că, trebuie să-ți dorești tu propriul bine, înainte să intervină cei care cu adevărat te pot ajuta. Ține în mare măsură de norul fiecăruia dar și de cât este de matur. Fiindcă așa cum nu te poți opune procesului îmbătrânirii, oricâte intervenții chirurgicale ai face, la fel nu te poți opune nici maturizării, dar nici n-o poți pretinde cum că, vezi, Doamne, de-acum avem o vârstă și trebuie să ne maturizăm. Nu, fiindcă, paradoxal, maturizarea n-are legătură cu vârsta și nici cu școlile înalte. Maturizarea vine peste tine sau nu vine niciodată. E trist dacă nu vine… Iar dacă vine, de obicei vine ca un tăvălug, într-un mod brutal, prin lecții dure de viață, te ia pe nepregătite și abia de-acolo încolo ești la școală, aceea școală a vieții, cu care se cam laudă toți, dar pe la care mulți n-au trecut de fapt. Fiindcă asta înseamnă școala vieții, să te dezvolți personal, să evoluezi. Iar cum prea sunt prea puțini cei care dovedesc că sunt maturi, este simplu de observat care au absolvit și care nu… Dacă treci printr-un proces de maturizare, bucură-te! Toate îți sunt date spre binele tău. Numai așa înveți să (te) cunoști, să (te) descoperi și abia apoi începi să crești cu adevărat, așa cum trebuie să fii crescut, nu doar în înălțime și nu doar prin anii numărați în buletin. Numai așa începi să și vezi cu ochii, să apreciezi ce vezi și să te bucuri, nu doar să te uiți cu ei. Iar în ceea ce privește teama că o dată ce devii matur, n-o să mai știi să rămâi copil, să n-ai nicio grijă! Asta nu-ți pune absolut nicio piedică, de a râmâne veșnic copil în sufletul tău oricâți ani ai avea, fiindcă cele două virtuți nu se anulează una pe cealaltă, dimpotrivă, se iau în brațe, se îmbină armonios.  Ce bine-ar fi fost să putem să tot sărim dintr-o copilărie-n alta, ca într-un șotron, sau măcar să fim mereu ca și copiii, să credem ca și ei că totul e posibil.

De aceea, este minunat să putem să rămânem mereu ca și copiii mici, în nevinovăție, în răutate, să credem ca și ei că totul este posibil, dar să ne dezvoltăm gândirea, și să creștem mari în blândețe, în iertare, în intențiile noastre bune, în grija față de tot ce ne înconjoară și mai ales, în dovezi de iubire.

 

Monica