fiecare copilul cuiva este, dar
mierlele nu toate
sunt galbene
în uterul zborului iubirile tale subțiri
îngroașă ale timpului toarte
strâng în pumn apa și ea se umflă ca o pisică de mare
alunecând grațios și rotund
peste ce-a mai rămas din moarte
niciodată nu-ntreb
nu-mi spune al cui copil ești
de ce
ai coada mușcată
foto credit Giulia Valente sursa
***
copil unic al unui brad roșu văduv de-o creangă
am fost trimis la studii-n Pamplona
era un vis ce-a umplut lumea de stupefacție
iar pe el de-o mândrie vecină cu uitarea de sine
așa mi-am întâlnit marea dragoste: Sarasate
venise special să alerge un taur
hrănit cu simfonii spaniole modificate genetic... Citește și poveste
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
