Nu-i despre Halloween,

deși astăzi e ziua în care ne deghizăm în fantome, de parcă n-am bântui abstract prin viața asta care ne poartă pe cărări nebătute, punându-ne în încurcătură la fiecare răspântie.
E despre limba română și poporul în care (s-)a născut ea. Despre subtilitățile lingvistice care ar putea funcționa drept generatoare de trăsături psihologice. Psiholingvism la el acasă.
Expresia „fi-mi-ar scârbă”, celebră astăzi, e un exemplu dintre cele mai grăitoare despre felul în care românul știe să facă din cuvinte jocuri de inteligență capabile să exprime mult mai mult decât la prima vedere. Întortocheată, nu-i așa?

Ce sens poate avea expresia asta? Prin reflexivul condiționalului-optativ, pune sub semnul unei virtuale reacții participarea individului la un anumit proces, nu tocmai confortabil ca stare pe care o induce.
Dar ceea ce o face interesantă este plasarea verbului ființial în fața structurii, exprimând fără dubiu deja instalata greață, scârbă, repulsie,*( iată ce serie sinonimică extrem de largă este acceptată lingvistic: amar, amărăciune, animozitate, antipatie, aversiune, ceartă, chin, ciudă, conflict, dezacord, dezbinare, dezgust, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, durere, dușmănie, faptă nedemnă, faptă urâtă, frică, furie, gâlceavă, gelozie, greaţă, grijă, groază, invidie, încercare, încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, întristare, înverșunare, învrăjbire, litigiu, mâhnire, mânie, năpastă, necaz, neînțelegere, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, oroare, ostilitate, patimă, păs, pătimire, pică, pizmă, plictis, porcărie, pornire, ranchiună, repulsie, silă, spaimă, suferință (morală), supărare, teamă, temere, teroare, ticăloşie, tristețe, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie, până la substantivizarea ei în ipostază umană), în fapt, scârba nemaifiind centrul nucleului semantic, ci disiparea ei în straturile cele mai profunde din structura ontologică a ființei.

Dacă ne referim la contextul în care este auzită această expresie, vom fi mirați să vedem că se potrivește universal tuturor situațiilor în care singura reacție este respingerea unei stări de fapt, a unei acțiuni, odată cu oprobiul direct față de efectele ei, iar atunci ea devine un superlativ absolut care acoperă neputința de a o asimila în ordinea faptelor „normale”. Este, de asemenea, o invocație prin care dezgustul e chemat să curețe, să acopere, să îngroape definitiv situația reprobabilă la care ne raportăm. Sau individul care a produs-o, desigur, pentru că, să nu uităm, trăim între oameni „și asta ne ocupă tot timpul”.
Nu se mai pune problema atât de simplist: „să îmi fie scârbă”, ci „scârba trăiește în mine”, ca stare existențială. Mai ceva ca la Jean Paul Sartre, care spunea: „Dacă exist, exist pentru că mi-e groază de a exista. Eu, eu sunt acela care mă scot din neantul spre care năzuiesc: ura, dezgustul de a exista sunt tot atâtea moduri de a mă face să exist, de a mă cufunda în existenţă.”
Sau, același:
„Atunci când trăieşti, nu se întâmplă nimic. Decorul se schimbă, oamenii intră sau ies, asta e totul. Începuturi nu există niciodată. Zilele se adaugă la alte zile fără rimă şi fără motiv, e o adiţiune interminabilă şi monotonă. Nici sfârşit nu există.”
Scârbă sau greață, același sentiment pe care românul îl trăiește nu doar ca dat lingvistic ale cărui virtuți le exaltă în exprimări lapidare dar esențializate (conform dictonului „maximum de gândire în minimum de expresie”), ci și-l asumă ca stare ontologică, efect al unei percepții autentice, sublimate, a unei anume realități cu cauze de proporții impresionante.

Scârba devine, astfel, un concept filozofic, și mai mult, o categorie estetică ce ar trebui omologată, alături de frumos și urât, undeva dincolo de grotesc, pe care, după părerea mea, îl surclasează.
Și încă ceva, ar trebui să fie trecut pe lista cuvintelor intraductibile, alături de generosul „dor”.

Citiți și Poeți români în versiune franceză, de Maria Merope