Fericire: atât de simplu!
Am închis pentru o clipă ochii, din neatenție, iar când i-am deschis parcă nimic nu mai era la fel, deși eram acasă. M-am ridicat de pe marginea scaunului, că mi se părea că aud vocea fetelor care mă chemau la joacă. Mă uit pe geam, niciun copil nu mai era… doar oameni, distanțați, cu capetele-n jos erau, ploaie era și mai era vânt. Și atunci mi-am amintit că e vremea de mers la școală și eu n-am caiete liniate; dau să mă încalț să fug la papetăria din colț și îmi dau seama că mi-au rămas ghetuțele mici, că mă strâng.
Mama e la serviciu, schimbul I, tata la fel, eu sunt singură și am cheia la gât. Ne-a zis #tova să mergem azi îmbrăcați cu uniforma de pionier, că avem careu și eu iar n-am inel la cravată, iar pun verigheta mamei… mă “omoară”. “Sus mai sus, cutezători…”, cânt cu tot aerul din plămâni.
Îmi place când ne cheamă la școală, la țol festiv. Am șnur roșu, că-s comandant de oști, adică de grupă. Suficient! Este ora 8 fix, ora la care începe Curierul melodiilor la radio. Repede, bag o casetă în casetofon. Nu pot derula și vreau să înregistrez #inzăbecsitofmycadilac, să o ascult și s-o învăț pe de rost, că n-am apucat să copiez versurile din Bravo. Niciun creion nu găsesc… Offff, stai că are mama unu’ pe care ține o bandă de lipit, de-aia bună. Gata! Am derulat banda! Play. “De la noi, de la fereastră, din fereastră de la noi – Ion Cristoreanu. O șterg, că alta n-am.
Mă “omoară” tata, dar pentru #sisicheci merită orice. Stai să-mi fac ceva dulce, până redau ăștia melodia. Îmi frec un ness, cum am văzut la mama, dar cu muuult zahăr și fără apă, ca să-mi iasă o cremă de juma’ de cană, să mă satur! Gataa, începeee! Ce aproape și ce simplă-i fericirea… la o apăsare simultană de rec+play. Se imprimă banda, fac proba și melodia se aude perfect, cu vocea moderatoarei cu tot, că nu mă riscam să ratez nimic din piesă, nici măcar un acord, darmite vreun cuvințel…
Fericire, un articol de Monica Diana Vișa
Iau halatul mamei, dintr-o vâscoză colorată, mă încing cu cordonu’ strâns, petrecându-mi talia de două ori și încep să cânt cu strigături, sărind în picioare, sus în pat, la coada lingurei de lemn, aka microfon. La scurt timp între două repetiții, bate vecinu’ în țeavă, agresiv. “Las că vine mumă-ta acasă, îi spun io ce-ai făcut toată ziua!” Am făcut liniște instant, știam că asta va face, mă pârăște, jigodia…
Știam ce-mi zicea mama, mereu, “de mă faci de minune, școala de corecție te mâncă” și știam și că nu glumește deloc. Repede să-mi iau ghiozdanu’ și să plec. Vreau să ajung la școală cu juma’ de oră mai repede, să le cânt ce-am învățat. Hai, să caut două bile de prins păru’ care să fie la fel și să bag și schenkel-ul (elasticul de sărit), îmi zic. Câte zile până la leafă vor mai fi, cât mai am de răbdat cu păpucii ăștia, Doamne?
Apoi, ajunsă în fața oglinzii, ceva parcă nu se potrivea cu starea mea. Un chip ușor nostalgic, așa ca o îngânare a verii cu toamna, se oglindește înaintea ochilor mei. Întind mâna instinctiv, ca și cum aș vrea să-i mângâi dâra de tristețe de pe chipul brăzdat ușor de riduri. Dincoace de oglindă pipăi un trup în care sălăsluiește același suflet zvelt, de copil, cu aripile ieșindu-i încă din umeri, dornice de zbor …
Este deja toamnă, așa este, dar tu încă ești în vara vieții tale, așa i-am spus, și chiar dacă tu ai deja ninsoarea toată-n păr și între timp, te-ai copt femeie și încă clocotește sângele-n tine. Și am pupat oglinda. Am ieșit din apartamentul părinților mei, am sucit cheia-n ușă, mi-am șters două lăcrămuțe prelinse pe obraji, ochii i-am ascuns sub ochelarii de soare și am plecat.
Am plecat fredonând de data asta, altceva… “cât o fost vara de lungă, n-am iubit ca să-mi ajungă, dar la vara care vine, îl iau pe badea cu mine. Toată vara!” a Lucreției Ciobanu. O clipă, poate însemna uneori, o viață.
Citiți și Toamna aceea…
