Marta Petreu, „Despre bolile filosofilor. Cioran” (ediția. a III-a, revăzută și adăugită, Iași, Polirom, 2017)

Marta Petreu

sursă foto: emag.ro

Marta Petreu este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic, născută în comuna Jucu de Jos (Cluj) la data de 14 martie 1955. Poetă, eseistă și romancieră optzecistă, formată în cadrul mișcării literare „Echinox” a Universității „Babeș-Bolyai” (Cluj-Napoca), este profesor în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie a aceleiași universități.

Începând cu anul 1990, este redactor-șef la revista „Apostrof”. Marta Petreu debutează editorial în 1981 cu volumul de poezie „Aduceți verbele”. Autoarea a scris numeroase volume de poezie și eseistică, dintre care amintesc: „Poeme nerușinate” (1983), „Apocalipsa după Marta” (1999), „Asta nu este viața mea” (2014), „Ionescu în țara tatălui” (2001), „Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian” (2009), „Cioran sau un trecut deocheat” (2011), „De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească” (2011). În anul 2011 scrie primul său roman, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, urmat de „Supa de la miezul nopții” (2017). Martei Petreu i s-au acordat numeroase premii și distincții, dintre care amintesc: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1981, 1997), Premiul Nichita Stănescu (1997) și Premiul ARIEL, pentru Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2010).

Marta Petreu (sursă foto: suplimentuldecultura.ro)

Prima ediție a acestui volum a apărut în Serbia anului 2008, cu titlul „O bolestima filozofa. Cioran”, iar a doua ediție a apărut în limba română la editura Polirom, în anul 2010. Marta Petreu atrage atenția asupra durerilor fizice creatoare ale filosofului, cum ar fi cele reumatice, conștientă fiind de aparenta trivialitate a aducerii lor în discuție. Acestea sunt des menționate în operele cioraniene, justificându-se astfel prezența lor în eseul autoarei.

Emil Cioran menționează – nu o dată – în operele sale, că boala este sursa lor, Marta Petreu observând o relație sinuoasă a filosofului cu boala pe care o numește iubireură; acesta încadrează boala în categoria relelor necesare, fiind creatoare, dar totodată o corvoadă. Autoarea urmărește, în prezenta ediție, „rolul bolii în declanșarea creativității lui Cioran”, utilizând în cercetarea sa mărturisiri din Pe culmile disperării, mărturisiri epistolare, din interviuri, din „Revelațiile durerii”, „Neajunsul de a te fi născut”, „Caiete”, dar și referințe la lucrări precum „Cartea amăgirilor”, „Lacrimi și Sfinți” sau „Schimbarea la față a României”. Autoarea ridică o supoziție, plauzibilă (întrucât este bazată pe suferințele invocate de Cioran în opera sa filosofică), conform căreia „așa-zisul lui nihilism” ar putea fi un rezultat al stării sale „somatopsihice”.

Marta Petreu consideră că „Pe culmile disperării” poate fi citită ca „dezlănțuirea unui mistic refuzat”, dar și „ca o fișă clinică sau ca un voluminos dosar medical”, trăirea mistică putând fi activată de boală. Imaginarul creștin rezultă dintr-un limbaj teologic, Cioran neutilizând exclusiv limbajul conceptual-filosofic și experimentând sacrul, însă intermitent, observă Marta Petreu. Autoarea presupune că această oscilație cioraniană între credința creștină și Dumnezeu privit ca o limită își are rădăcinile în credința tatălui său, preotul din Rășinari, și necredința mamei. Atât „Lacrimi și Sfinți”, cât și „Cartea amăgirilor” sunt, observă autoarea, cărți de filosofie lirică, iar Cioran găsește o scuză tot în boală pentru „ireverențele” aduse sfinților în controversata lucrare „Lacrimi și Sfinți”. De asemenea, în viziunea Martei Petreu, scrierea lucrării extremiste „Schimbarea la față a României” reprezintă atât o influență a mediului german, cât și o evadare din „sevrajul mistic în care trăia”. Autoarea încearcă o viziune cât mai obiectivă asupra operei lui Cioran, admițând că, pe de-o parte, structura interioară este foarte precisă, dar pe de altă parte este monotonă, filosoful nerenunțând la obsesiile și convingerile sale de natură filosofică. „Logica lui Cioran este românească”, observă Marta Petreu, tocmai pentru că este de natură arhaică, ideile sale fiind autentice prin faptul că sunt trăite. Această apologie a bolii în genere începe să se diminueze prin intermediul înaintării în vârstă, astfel, odată cu deteriorarea firească a trupului, filosoful a înlocuit excesele cu medicația homeopată, bolile devenind din ce în ce mai greu de suportat. Cu toate acestea, Cioran are perioade în care alege să-și ignore boala, cum ar fi perioada în care a fost îndrăgostit de tânăra de origine germană, Friedgard Schulte-Thoma. De asemenea, autoarea menționează faptul că sinuciderea nu a reprezentat niciodată un scop pentru Cioran, ci, mai degrabă, un gând,  acesta având o viziune oscilantă în privința morții, fie dorind-o, fie văzând-o într-o lumină grotescă.

Marta Petreu

Friedgard Thoma și Emil Cioran (sursă foto: stelian-tanase.ro)

În capitolul al șaptesprezecelea, Medicul Cioran, filosoful, în mod paradoxal, devine medic metaforic pentru fratele său, Relu. Astfel, condiția victimei se transformă în condiția temporară a salvatorului, întrucât Cioran s-a îmbolnăvit de Alzheimer, singura lui șansă de a regresa (nu în sens peiorativ, ci de întoarcere la starea dinaintea „fisurilor” din viața sa: cea de la 10 ani, când a trebuit să plece din satul natal pentru a studia la Sibiu și cea de la 16-17 ani, declanșatoare a reumatismului și a insomniei) pentru filosof, observă autoarea.

citește și Emil Cioran, chirurgul realității – Victor Chircu

Imaginile au scop pur ILUSTRATIV!