Fata cu părul albastru

Într-una din zilele acestea am citit „Fata cu părul albastru”, o splendoare de poezie a unui autor foarte talentat al zilelor noastre, Radu Chiorean, și amintirea răscolită a fetei mele cu păr albastru mi-a frânt inima.

O amintire instalată confortabil alături de suratele ei, stă cuminte, într-un șir necurmat, pe raftul protector de levănțică, așteptând miracolul de-a fi redescoperită printre lucrurile vechi pe care nu ni le mai dorim, dar nici nu avem curajul să le aruncăm. Îmi las o vreme deoparte toate celelalte gânduri, arunc ancora și haideți să acostăm cu toate pânzele sus în povestea Fetei cu părul albastru.

Fata mea cu părul albastru, din povestea aceasta, avea vreo optsprezece ani și era vânzatoare la aprozarul din colț. Era subțire și gingașă petală de magnolie, dar multe din fruzele-i fragede, încrezătoare, erau deja sfârtecate de vântul vieții, cu rafalele lui tăioase. La vârsta aceea ce-ar fi trebuit să fie fantastic de frumoasă, ei i se cam călătorise o parte însemnată din bucuria vieții, a tinereții ei.

Apărea dimineața, în lumea străină și total nepotrivită din spatele tejghelei, într-un halat verde deschis ca o apă, apretat și călcat impecabil, cu luciri ca din spărtura ciobului de sticlă. Numai bun să se umple de pământul în care-și ținea mâinile ziua întreagă. Marfa pe care trebuia să o vândă era amestecată cu pământ, cartofii erau cu pământ și paie, roșiile și fructele erau aproape putrezite. La prânz venea matușa ei purtând pe braț un halat proaspăt pentru frumoasa cenușăreasă bălaie, care-o întâmpina recunoscătoare cu zâmbetul ei atât de rar, parfumat în inocența copilului ce sălășluia încă în adâncul ființei ei.

La unul din blocurile învecinate locuia o famile care avea un singur copil, Sandu, un băiat la sfârșit de adolescență, a cărui minte rămăsese încătușată în vârsta copilului de patru ani, în urma unui vaccin. Așa se presupunea. Un accident guvernat de nenoroc, de soartă sau de cine știe ce forțe ostile oricărei rază de sfințenie.

Candoarea minții infantile a lui Sandu trecut, din peșterile întunecoase și nelocuite, dincolo de măștile pe care le poartă oamenii mari și a văzut minunățiile din interiorul acestei fete. Și a zărit toate păsările de pradă ce veniseră peste ea, încet-încet, precum niște datorii neplătite, de neude, de nicicând, îndrăznind să-i descompună sufletul. Și-a auzit cum necheza herghelia de cai sălbatici, nestruniți, năpustiți asupra luminii din ea.

În fiecare zi, mama lui Sandu trebuia să îl aducă la aprozar, căci altfel nu putea nicicum să se înțeleagă cu el. Giruietele din mintea lui o luau razna de tot și porneau a se-nvârti haotic, de nepotolit.

Se așezau împreună pe marginea din interiorul ferestrei, un blat generos din , ce ținea loc de vitrină. Dar cum în perioada aceea de început a anilor optzeci, abia dacă era mafră pentru galantare, spațiul ferestrei destinat expunerii acesteia ramânea mereu gol.

Biata femeie ofilită și tăcută, se așeza lăngă el. Privirea din ochii ei pustii și tulburi pleca apoi departe, în tristețea gândurilor, într-o veșnică eclipsă. După ceva timp, se ridica, îi dădea cateva instrucțiuni șoptite, cuvinte, vorbe, fără răsunet, fără ecou, auzite doar de ea. Pleca cu promisiunea lui că, dacă vine mai târziu după el, se vor duce împreună acasă. Femeia revenea zadarnic, din două în două ore, căci Sandu nu se dădea dus de langă fata lui cu părul albastru.

Cu o privire temătoare, cu o strângere de inimă nedeslușită, cu un fel de spaimă, se asigura că fiul ei nu a făcut vreo problemă și pleca săraca femeie acasă, să-și vadă de treburi.

Se spune că prin bunătate trebuie să încerci să meriți norocul și bucuriile pe care ți le dă soarta. Și dacă nu ți le dă? De cele mai multe ori bunătatea o întâlnești la oamenii care n-au primit nimic din toate acestea. Nu tu noroc, nu tu bucurii!

Aici stătea Sandu ore în șir, în fiecare zi, fără să spună ceva, cu gura închisă ca asupra unei taine, companion fidel al fetei cu părul albastru, după cum o numise el. Fata avea de fapt plete bălaie dar sinapsele lui blocate le distorsiona culoarea în azurul cerului spre care nu privea, așa cum nu privea orizontul lui inexistent.

O privea cuminte în timp ce gândurile-i se învălmășeau ciorovăindu-se ca un cârd de vrăbii într-o limbă și-ntr-o lumea pe care doar el o înțelegea. După ce trecea un timp bun, venea mama lui să-l ia acasă, să-l hrănească, să-l culce, așa cum faci cu un micuț care are un program diferit de al adulților. Venea zadarnic biata femeie, căci nu reușea să-l urnească de-acolo, de unde-i era lui bine, ca viermelui de mătase cuibărit în gogoașa lui, în refugiul tihnit și tainic în care reușea să fie el însuși.

Ori nu se putea desprinde de tristețea ce rătăcea fără odihnă în sufetul fetei lui cu păr albastru. Două destine împletite prin nu-știu-ce care-i dăduse gata, care ucise ceva în sufletul ei și aproape totul din mintea lui.

Clienții veneau în aprozar și ar fi vrut să cumpere ceva dar nu aveau ce, pentru că în galantare era marfă la care, în vremurile de acum, nici porcii nu s-ar uita. Oamenii, pe atunci într-o veșnică furie stăpânită, se enervau, căci aveau acasă copii flămânzi.

Simțeau nevoia să-și aerisească furia și ura dând târcoale magazinelor poate-poate „se băga” ceva, să cumpere și ei, să ducă și ei ceva în sacoșă, acasă, la copilași.

Nemulțumirea li se schimba în mânie și, de cele mai multe ori, își descărcau nervii neputințelor pe vânzătoare. Atunci, Sandu, cu voce ascuțită de pasăre scăpată din colivie, sărea ca ars:

-Mă! Lasă fata, mă! Ce-ai cu fata, mă? riposta el intrigat de nedreptă soarta lui și-a fetei lui cu păr albastru.

Vânzătoarea le azvârlea, de sub genele ei lungi ce se zbăteau ca aripi de fluture negru, o privire verde, mustrătoare, clienților cu pricina. Trebuia apoi să-l potolească pe Sandu, cu vocea ei blândă, din milă nemărginit pentru sufletul acela al lui Dumnezeu, oropsit pentru păcatele cine-știe-cui.

O înduioșa până la lacrimi omul acela care nu va putea simți vreodată aroma sărată a mării, nicicând nu va putea vedea spiralele lunecoase ale zborului de pescăruș cu ciocul în vânt. Obstacole ce-ar fi stat în calea visurilor noastre, ale oamenilor sănătoși, căci Sandu nu avea vise. Avea doar o sacrosanctă, singură obsesie ce făcea cât toate visele noastre. Să găsescă cheia. Din lumea lui, flotilă de deznădejdi, răzbătea amăgitoare speranța.

Sandu era fascinat de chei. Avea buzunarul pantalonului doldora de un un mănunchi de chei ce abia încăpeau pe un inel metalic. Dar nu erau orișice fel de chei. Abia după ce o examina cu ochi de pirat, vreme îndelungată, din toate unghiurile posibile, cheia își câștiga locul pe inelul magic.

Într-una din zile, mama lui nu a reușit să-l ia acasă decât după ce, în umbra începutului nopții, fata cu părul albastru a închis prăvalia. El i-a urmărit fascinat cheia, cu o curiozitate ațâțată, a rugat-o să i-o dea puțin ca să se uite la ea. A început s-o cerceteze minute în șir, s-o adulmece cu nări fremătânde de iepure. Mama lui își pierduse răbdarea. Nu de alta, dar se gândea că vânzătoarea este obosită și vrea să ajungă acasă după o zi întreagă în care clientii s-au tot vânzolit prin aprozar.

Cu greu au reușit amandouă să ia cheia de la Sandu care nu se îndura să o lase din mâini decât cu promisiunea că în ziua următoare i-o vor da să o studieze. Parcă ar fi căutat acea unică cheie, inexistentă după cum spuneau medicii, care s-ar fi potrivit lacătului ce fereca porțile minții lui. Care să-i redea libertatea, descătușată să se înalțe-n fâlfâit de aripi, jelind amarnic atâția ani pierduți din viața asta păcătoasă și-atât de jalnic de frumoasă.

Mi-am rupt un colț de suflet, l-am sădit cu drag, cu boabe grele l-am udat o vreme, chiar dacă știam că nu are pe ce să-și prindă rădăcinile. Așa am făcut de când mă știu. Pentru toate cauzele așternute-n calea mea, cauze ce din start se arătau pierdute, eu am luptat până la capăt și dincolo de el. Eu sunt copil de Don Quijote și nu am cum să cred în cauze pierdute.

Sandu este acum în nemuritoare inimă protectoare de stea, căreia, până la urmă, i-a găsit cheia potrivită. S-a înălțat pe-aripi de ciocârlii în triluri de rugăciuni, sus- sus de tot, în văzduhul albastru și arzător al unei veri, de demult. Nu pot să-i spun „Adio!”. Prea e menit acest cuvânt să rupă legătură între trecut și viitor. Ori el, nu le-a avut. Pe nici unul. Ca o promisiune, sună mai bine „Rămas bun!”. E mult mai potrivit, până ne-om regăsi în azurul înalt, înecat în lumină, să-i fiu fata cu părul bălai, să-mi fie îngerul ce mă-ntâmpină blând, cu felii aurii de cantalup aromat cu veșnicie.

Am fost fata cu părul albastru, într-o poveste de demult, pe când nu era nici timpul făgăduințelor, nici timpul împlinirilor. Cu toate astea, am pus o scânteie de lumină, un tainic semnal să ordoneze haosul într-o minte învălmășită, preț de câteva clipe.

Astăzi nu mai sunt aceeași, după cum nimeni nu rămâne multă vreme același. Mi-a rămas intactă măiestria de a-mi ascunde măiestria, chiar dacă nu mi-a folosit la nimic. N-am ajuns regele muntelui. Nici măcar vârful nu i-am atins.

Doar părul mi-a rămas albastru lan de in.

Fata cu părul albastru

de Radu Chiorean

oraşul avea cătuşe
prin încheieturile strânse curgeau păsări
fata cu părul albastru
păşea pe cercul deschis al ierbii
parfumându-l cu roşul adolescenţei
ea lăsa în urmă oase de vis
să găsească drumul înapoi
apoi cumpăra flori de la femeia
legată de turn
câinii lătrau din închisoare
fata le punea puţin cer pe frunte
şi tăia gratiile
cu buzunarul rochiei

sus
în dormitorul mov cu podea de nisip
lumina era întinsă pe pat
odihnindu-şi bătrâneţea
bărbatul îmbrăcat într-un costum tânăr
o ajuta să privească pe geamul
cu ramă galbenă
fata cu părul albastru care
încă mai aştepta minunea

iar în zare
marea se făcea că este
că vine ondulându-se ca o tinereţe coaptă
coboară din înalt
că atinge cu valurile de cristal
buza paharului plin de sete

Și comentariul meu la această poezie:

Poezia este toată o metaforă superbă!
Mi-a strâns inima ghem această Neranţulă, jalnic de frumoasă, cu răsăritul în spate, visătoare încătușată departe, în stihii de neunde, obsedată de “drumul înapoi” ce amăgește omul spre infinitul lui locuit de basme.
“Fata cu parul albastru” împrăștie dragoste punând “puțin cer pe frunte” dragilor ei, le-ndoaie gratiile cu rodul zbaterilor ei strânse-n colț de batistă- “buzunarul rochiei”. Inima ei curată, pe o “podea de nisip”, tânjește după dragoste. Ea încă mai crede în miracolul îndrăgostirii, în mirajul din zarea în care “marea se făcea că este, că vine”.
Ador această poezie de zile mari!

Citiți și Dezrădăcinatul și bagajul lui…

Silvia Cuzum