Dialectica lui ”nu îmi pasă” e păguboasă și iluzorie. Nimeni nu se poate izola de mediul de referință decât semi-fictiv și cu prețul propriei alienări. Nepăsarea autoindusă, din reflex de apărare sau din lipsă de plăcere, desensibilizează, e un anestezic care estompează totul și face lucrurile insipide.  Ea dă un strat de impermeabilitate care înpinge interacțiunile într-un registru difuz, tern, în gama ”nesemnificativului”.

E o optică greșită aceea potrivit căreia transele sunt forme de rătăcire și luciditatea e atunci când ieși din ele. Dimpotrivă, transa e starea de trezie. Incandescența trăirii e cea care permite intrarea în ea și e condiția obligatorie pentru orice experiență satisfăcătoare. Nici măcar o problemă de matematică nu poate fi rezolvată fără chemare, apetit și ardoare… Dezinteresul și detașarea nu sunt decât odihnă, somn. Omul e ”treaz” când e activ interior, nu când e pasiv.

Suntem făcuți să trăim în simbioză cu un mediu: natural, social, fizic și mental. Detașarea e o bandă izolantă. Cât să o duci înfășurat în ea? Însăși ideea e autonomie într-un context în care ceilalți pătimesc, sunt angoasați, rătăciți, agitați e utopică. E imposibil să fii senin și împlinit într-un climat în care ceilalți semeni sunt ca vai de ei. Pretenția, total nerealistă, a unor ideologii – cele mai multe cu infiltrații new age – care pretend că oricine își poate găsi fericirea în orice condiții, dacă își ajustează gândirea, e de-a dreptul indecentă. E imposibil atunci când un om drag – părinte, copil, iubit, prieten – e într-o stare tulbure, maladivă, deteriorantă să fii imun la suferință, e de-a dreptul dement să fii bine și zburdalnic când omul ăla suferă sau nu te mai cunoaște sau a luat-o razna.

Kai Savelsberg

 

Chiar și indiferența față de semenii mai îndepărtați poate fi nefastă. Doar atunci când pătimești pentru ei, atunci când gesturile, stările, gândurile, confortul lor, liniștea și plăcerea lor, durerea și frustrările lor, felul în care te văd te ating și te răscolesc viața are gust și sens.  Termenii de egoism și altruism ar trebui șterși din dicționare căci nu au nici un sens. Nu e nici o diferență între ei: din cel mai pur egoism facem altora plăcere, pentru că nu putem avea noi plăcere independent de a lor, pentru că bucuria noastră depinde de a lor, pentru că mulțumirea de sine depinde de a altora, pentru că binele propriu nu e posibil într-o baltă de isterie și nevroză a aproapelui. Pentru că trăim prin puterea relațiilor, a interdependențelor…

Amorțirea, indiferența, ne-păsarea umplu de rugină motoarele vitale și cam atât. A rămâne ”exterior”, neafectabil e o condamnare la singurătate.

Oamenii singuri au un calm imperturbabil, unul care îi împiedică să dorească și să fie doriți, să trăiască împreună cu alții. A trăi împreună înseamnă exact asta: a avea trăiri comune. O relație ratată sau imposibilă este una în care gradul de deconectare sufletească dintre parteneri e destul de mare încât să fie nevoie de verbalizări, explicații, petiții, interpretări, argumente. O relație împlinită este una în care râzi și plângi împreună, în care pui totul la bătaie și te lași afectat. Lipsa de implicare te menține străin și nesuferit, în fond, pe tușă, te pun într-o postură de critic și plasează lucrurile într-un climat de provizorat sau de continuă expectativă. Tocmai faptul că riști, atunci când te implici, că îți asumi în acest fel confruntarea cu toate durerile, că poți oricând pierde totul contează.  Farmecul și savoarea și sursa de împlinire în orice legătură semnificativă sunt date de valoarea a ceea ce ai de pierdut și știi că se poate întâmpla.

 

Cei care nu au nimic de pierdut sunt cinici, reci, necruțători, sarcastici, lipsiți de empatie. Nepăsători. Egoismul e bun, pentru că e plin de elanuri, de dorințe, de vitalitate, de curajul de a cere și de a râvni, de surse de atracție. Sterilitatea simțirii, astenia dorinței, criza plăcerii, pe scurt nefericirea înrăiesc pe oricine. Omul ne-egoist poate fi un monstru. Atruismul e direct proporțional cu egoismul fiecăruia. Cu cât cineva ține mai mult să îți facă pe plac, caută să îi satisfacă și pe ceilalți. Cu cât e  mai entuziast în a-și găsi fericirea cu atât îi vine să îi fericească pe toți. Blazatul nu vrea nimic… el doar strică cheful oricui cu lipsa lui de chef. Dorința e un dar al zeilor, nu e nicidecum de blamat. Neputința de a ne entuziasma ne face nefrecventabili. Stările celui care nu dorește sunt mumificate.

La cel care nu poate simți plăcere, totul e minciună. În lipsa ei detașarea se instalează de la sine. Indiferența falsifică totul, de fapt. A fi in-diferent înseamnă a îți fi totuna. Și, atunci, râsul, comunicarea, confesiunea toate devin gratuite. Ca ne-păsători, nu suntem demni de nici un verdict sau de vreo convingere, nu suntem demni nici de revoltă nici de greață nici de vreo declarație de mulțumire.  Nu suntem demni de spoiala de bunădispoziție sau de liniștea și blândețea cu care întâmpinăm totul. Fără să ne coste ceea ce transmitem, fără să ne consume sau să ne tulbure,  totul e minciună. Ceea ce pare a fi ehilibru e doar platitudine. Detașarea aruncă totul în virtual, în simulacru. Echilibrat poate fi un Hercule, o balerină mergând pe sârmă, un chinuit care își învinge disperarea, un ”bântuit” pasional care își pune frâne, nu o conopidă.

 

Omul, aflat în depresie, are anumite stări stranii: de alienare, de depersonalizare, dar de lipsă totală de gust pentru orice. Nepăsarea îmi pare a fi o formă de depresie auto-indusă. Sufletul vlăguit și cătrănit trage la somn. Dar cam asta e tot. Fără transa care ne face să vedem în miezul lucrurilor, să le percepem de fapt frumusețea, nu facem altceva decât să ne ciocnim bezmetic de suprafețe și aparențe chioare.

Transa ne face să trecem prin ziduri, e o stare grație a simțurilor. Îndrăgostite, acestea pot ajunge să vadă realitatea în dimensiunea ei reală, nu aparentă.  Trasa e o ieșire din iluzie și din beția gândurilor recurente. Dar evident că nu e posibil nimic de unul singur. Orice transă implică o relație. Nu se poate trăi singur în realitate… Singurătatea e de fapt o expulzare a sufletului în afara ei, un exil.

Viața trăită (și nu doar gândită și imaginată) e o suită de transe care se împletesc între ele și în care suntem împreună cu alții.

În străfunduri suntem tot aborigeni dansând în jurul focului.