Falsa libertate
Unul dintre cele mai bune filme pe care le-am văzut vreodată, semnat de Jaco van Dormael, ”Mr.Nobody”, este o parabolă despre lumea contemporană și despre realitatea de dincolo de Matrixul postmodern, despre nepuțința sufletului de a alege între iubiri sau o ”identitate” dintre altele. Natura umană nu e făcută pentru asemenea libertăți. Un copil silit să aleagă între doi părinți trăiește un cataclism interior și știe că orice ar decide va regreta ceva.
Natura umană e mai prielnică toleranței față de durere și suferință în cadrul unor dependențe vitale decât chemării la independență și detașare solitară. Altminteri ”autonomia” nu ar fi avut nevoie de atâta propagandă culturală. Singuraticii sunt niște devianți. Individualismul înțeles ca autonomie interioară este un extremism. Suntem făcuți să ne împlinească un anumit sentiment de apartenență. Avem nevoie de o soartă, de pre-destinare, de o forță superioară propriilor facultăți elective care să ne determine existența, firea. Soartea e ceea ce ne e dat să fim și nu putem schimba. Avem în mod esențial nevoie de limite. Concepțiile progresiste au erupt dintr-o ură față de orice limitare. Dacă, în lumea veche, identitatea ființei era un lucru nechestionabil, elementar, în lumea cea nouă tocmai această identitate devine calul de bătaie al unor idei periculoase care amenință integritatea ființei.
Eu nu văd în secularism și existentialism, în ruptura civilizației de teocrație sau de un anumit spirit religios tutelar nihilismul major, ci în ruptura gândirii față natura proprie umanului. Deconstructivismul, ajuns în acest prag de delir, în care reduce lumea la limbaj, e o decadență morbidă, un accident. Mai degrabă aș spune că desfrâul relativist în care a sucombat civilizația occidentală și anarhia brutală la care s-a ajuns sunt produse de marketing. Valorile și reperele tradiționale nu făceau scandal, deci nu vindeau cum vinde scandalul. Anarhia, utopiile, revoluțiile, contestațiile fac valuri și vând. N-aș da vina pe existentialism nici pe materialism. Darwin și Freud știau preabine care e granița dintre normal și patologic, dintre firesc și deviere. Și filosofiile antice, de tip agnostic sau ateist, aveau ceva transcendental și totodată un simț impecabil al proporțiilor, al măsurii, al firescului. Ceea ce s-a pierdut în primul rând din lumea tradițională e legătura directă, primară, cu pământul, cu natura. Nefirescul s-a infiltrat în cotidian. Ne mișcăm în medii de seră în care simulacrul face legea.
Au apărut noi curente în psihologie, cu tentă pseudo-spirituală, care se asociază extremismului individualist și care sugerează că oricine poate decide să fie altcineva, altcumva, se poate lepăda de iubirile ”toxice” sau nefericite sau care nu îi aduc beneficii. Bineînțeles că acest val ideologic este alimentat și de un utilitarism barbar. Omul trebuie să aibă profit de pe urma oricărei investiții, inclusive a celei sentimentale, nu? Problema e că, în sinea lui, toate falsele libertăți rămân iluzorii și derizorii.
O conștiință libertină nu poate anihila accentele grave și forțele gravitaționale ale simțirii, nu poate fenta moralitatea primară sau nevoia fundamentală de apartenență. În lumea tradițională libertatea e necesitate asumată, e ”amor fati”, atașament față de ceea ce suntem, intrinsic, grație plăsmuirii naturii. Suntem mereu la cheremul acestei naturi, mai prejos de ea. Alegerea tot imposibilă rămâne, în fond, chiar dacă ne siluim mintea și o punem să tragă la galerele unor libertăți fabulatorii. Rezultatul e doar o automistificare chinuitoare, nevrozantă.
Omul cel vechi descoperea lumea, trăia în fața misterului ei uimiri și străfulgerări de înțelegere. Omul cel nou nu mai vrea să descopere, el e un inginer prin excelență, vrea să inventeze lumea. Dar nu se rezumă la a redefini mediul său de viață, insistă să se și auto-inventeze, să își creeze singur sufletul. Or acesta nu există decât în măsura în care e imuabil, altminteri vorbim doar de un conglomerate de stări arbitrare, tranzitorii, dizolvabile, autofage. Devine material consumabil.
Véronique Nichanian
În lumea contemporană, progresistă, nu există fundamente, repere primordiale, totul e la cheremul conștiinței individuale care face și desface realitatea după bunul său plac. Instinctul a rămas singura valoare cert- transcendentă, însoțit de ruda sa nobilă: trăirea estetică. Doar prin animalitatea noastră mai avem legătură cu sacrul. Tot ce e în gândire e profan, mai exact profanat, pentru că acestă gândire modernă care divide și separă, care provoacă schizoidii și care este nihilistă la adresa naturii și a legăturilor intrinseci dintre minte, trăire și corp, este una menită să inducă entropie. Atunci când ființa e fragmentată, orice deviere e posibilă. Cu cât psihismul se adâncește mai mult în conspectarea detaliilor și a planurilor-fantasmatice proiectate de minte, cu atât sărăcește, alunecă ievitabil în reducționism. Orice reprezentare și conceptualizare e o pierdere.
Adolescentul din filmul lui van Dormael, forțat în copilărie să spună cu care părinte rămâne, trăiește trauma eternului-regret și ajunge să sufere de o neputință de mai lua decizii. Ajunge să aibă trei suflete, trei identități, trei vieți interioare distincte cu trei femei diferite. Ființa lui e blocată în imposibilitatea alegerii, e scindată între trei amoruri și trăiește dureros nostalgia unei unități imposibile. Suferința lui este însă una care corespunde ordinei lumii naturale. În cea artificală, postmodernă, alegerea nu e doar recomandată, ci și impusă prin edict în toate straturile sociale. ”Vocea târgului”, mulțimea care stă să arunce piatra, a comis deja sacrilegiul de (se) a minți că poți alege, nu doar între părinți și destine posibile, între iubiri, ci și între sine și sine. Minciuna alegerii imposibile a devenit obligatorie. Omul – natural – se lasă pe mâna soartei, a ce îi scoate viața, acceptă limitele, omul-închipuit le sfidează.
Drama acelui copil nu e atât separarea părinților, cât faptul că i s-a dat povara unei libertăți cumplite. Dacă i s-ar fi spus că rămâne cu mama sau cu tata era infinit mai simplu și mai firesc. Sacrificiul pentru iubire este întotdeauna mult mai omenos decât sacrificiul iubirii. Iar aici ne confruntăm cu o a doua idee nocivă a unor școli de psihologie modernă. Uneori, a îndura hachițele unui om bolnav sau o relație degradantă și chinuitoare, manifestarea ne-ideală a unui partener cu probleme, a unui părinte sau copil turbulent, este mai puțin chinuitor pentru suflet decât renunțarea la acea relație.
Pe lângă faptul că de multe ori renunțarea e doar o amputare-fictivă și focar de represie (omul nu își poate anihila atașamentul, îl poate doar nega, trișând), singurătatea, ruptura, nu aduc nici un beneficiu real în plan intim. Singurătatea nu a făcut pe nimeni fericit, libertatea e un mijloc de căutare a împlinirii, nu o împlinire în sine. Mai apare și un tip de tensiune morală: părăsirea cuiva e un act de cruzime. Iar dacă acel cineva e ”rătăcit”, ”bolnav”, ”tulburat” e greu să te păcălești spunându-ți că ai făcut totul și l-ai abandonat. Întotdeauna e loc de mai mult, nu e ușor de stabilit un punct terminus. Una e să spui: nu mai pot și alta e să spui, cu emfază libertină: nu mai vreau. Tocmai acel vreau/nu vreau care ar trebui să legitimeze moral alegerea, îi invalidează moralitatea. Bine e să renunți doar la ceea ce nu mai poți duce.
Nu există propriu-zis conflict între rațiune și simțire, ci doar tensiuni între limite diferite, între un prag al unei dureri și un prag al alteia, între un tip de constrângere și frustrare și un alte tipuri. Nu există decât alegere -afectivă. Gândirea se poate oricând suci fără probleme de pe o parte pe alta și nu se cheamă că a ales ceva, menirea ei e să caute adevărul și binele, să înțeleagă lucrurile, să le măsoară, deciziile le ia cumva, peste socotelile ei, tot instinctul vital. Gândirea ne poate conduce, ca în ”Neînțelegerea” lui Camus, la ideea de sinucidere logică. Ceva mai presus de ea îi poruncește sufletului ce să simtă și să facă.
Nicola Samori
Faptul de a fi la cheremul gândirii a produs aluncarea din tragedie în dramă. Omul tragediei este cel căruia viața i se întâmplă după un traseu prevăzut de zei. Omul-dramatic care este cel modern și postmodern se află într-o permanentă stare de alertă și criză a libertății.
Ideea periculoasă a schimbării / alegerii identității e piesa de coloratură a întregului sistem de gândire progresistă. Într-o lume care nu se mai cere descoperită ci inventată, auto-plăsmuirea e directiva recurentă. Dacă în lumea tradițională, supunerea în fața fatalității era șansa sufletului, nu doar la pace, ci și la transcendență (vezi spiritul din basmele, snoavele, baladele și credințele majorității popoarelor), în lumea contemporană rebeliunea în fața oricărei limite și a oricărui traseu prestabilit, invidia, lăcomia, posesivitatea, orgoliul au făcut teren arabil din soarta omenească.
Cumva, au simțit-o toți, de la Sofocle la presocratici la Nietzsche și Camus: fără soartă nu există suflet.
Ne aflăm într-un Matrix generat de falsa libertate. Am simțit-o de când eram adolescentă, când am scris o poezie care suna cam așa:
Sunt pe jumătate taur pe jumătate toreador
Cu frunze mici, nervoase, iedera spaimei mă asaltează
Mii de gânduri își ascut noaptea armele în sângele meu
În cele din urmă o parte din mine o va învinge pe cealaltă
Entuziasmul victoriei se va contopi cu durerea înfrângerii.
Cine pe cine învinge și ce învinge și pentru ce?
