Paradoxul educației contemporane este că li se spune copiilor să discearnă valori și să cultive idealuri, după care, cu cât forma de învățământ e mai înaltă, și mă refer la umanioare, li se spune contrariul: idealurile sunt dăunătoare, toate valorile sunt relative, toate formele culturale sunt ”egale și diferite”, muzica lui Beethoven nu e cu nimic mai brează decât a lui Nicolae Guță, ultima țață e la fel de ”doamnă” ca o femeie fină și modestă, ultimul amețit iresponsabil e la fel de demn de numele de bărbat ca și cel care se sacrifică pentru alții, nebunul merită același respect ca și înțeleptul, egoistul ca și generosul, chiulangiul și puturosul trebuie tratați cu aceeași considerație ca și perseverentul, inițiatul în orice – inclusiv în arta senzualității – e de abordat, imaginat și, scuzați expresia, conceptualizat ca fiind confrate cu ultimul troglodit.
Din ce în ce mă simt mai depășită, dar și mai dezgustată, recunosc, de idealul postmodernității, care constă, se pare, în a distruge orice axiologie posibilă. În numele a ce? Al dreptului adultului infantil de a face dezordine? Fără ierarhii și fără o axiologie comună e haos.
Educația tradițională pretinde bun simț, compasiune și decență în relațiile cu oamenii, indiferent de calitatea lor. E suficient.
Educația clasică umanistă urmează morala kantiană care spune că un om demn se poartă bine cu semenii indiferent de cum e tratat. Atât. Arhisuficient.
Nu e cazul să demolăm ierharhii ca să avem decență și să postim de la judecăți isterice, etichetări abuzive, bârfe, ură, vanități, pofta de a umili sau constrânge și dușmănie.
Vitală e doar cultivarea discernământului.
După câteva mii de ani bune de civilizație în care oamenii s-au străduit să creeze forme de inițiere, vine bunul contemporan în dulcele stil comunist și zice: să le demolăm, tovarăși!
Metoda acestei campanii de trivializare a tot ce mișcă și care se trage, cel mai probabil, din invidie și resentiment, este ștergerea granițelor pe care inteligența umană le stabilește între lucruri, disoluția oricărei discriminări, inclusiv a celor esențiale, care se fac între valori și non-valori.
Se urmărește dispariția verticalelor, plasarea în integralitate a lumii pe orizontală.
Dacă nu există nici o recompensă pentru merite reale și dacă, oricum te-ai prezenta, calificativele sunt egale, de ce s-ar mai obosi oricine să exceleze în ceva? să fie un model de eleganță sau cumpătare sau noblețe sau răbdare? De ce ar mai face vreun efort cineva, daca nu mai există forme de conduită sau performanță care să fie valorizate mai presus de altele?
Mă tot întrebam de ce nu mai suport să umăresc decât sport? Pentru că sportul încă nu a fost compromis de mentalitățile în cauză.
O ideologie îndobitocitoare, aș zice, elegant.
Idealul oricărui șmenar e să fie apreciat pentru nimic. Trăiască!
Asta și sunt relativismele contemporane, în fond. Filosofie de jucător de ”alba-neagra”.