Am iubit și-am să iubesc!
Eu am iubit curat de fiecare dată! Iar atunci când n-am iubit și nu am știut asta din prima, am preferat să mă ridic și să plec, în liniște, la momentul conștientizării. Am preferat să plec dintr-un loc călduț și sigur, dar în care iubirea nu ajungea nicicum până la mine, într-unul sărăcăcios, decât să mint și să mă mint. Prefer puținul consistent îndeajunsului lipsit de sens. Prefer două brațe sincere și pasionale în locul blănurilor și cașmirurilor care mi-ar încălzi doar trupul. Mereu am ales să-mi ascult inima, să trăiesc liber, neîngrădită, dar demn și frumos în același timp.
N-am să fac niciodată pe detectiva sau pe polițista și nici n-am făcut-o vreodată, pur și simplu pentru că aleg să cred în puterea lui DA și NU. Am mirosit de fiecare dată minciuna, dar am lăsat loc pentru corecții, am acordat celui de lângă mine șansa, să aerisească bine pentru un trai decent și înmiresmat, nu unul împuțit. Dar unora le e greu să deschidă singuri și geamul, trebuie s-o facă alții în locul lor. Și o fac alții până într-o zi, când își spun: ajunge! După care pleacă și te lasă să zaci în propriul miros greoi și să mustești în sucul propriilor minciuni până te pișcă ochii și tot ce-ți mai rămâne de făcut e să plângi. Pe mâna ta! Este jenant să nu-ți dai seama când minți și se vede, se simte, sau miroase… după caz. Este jenant când încerci să-ți acoperi jocul, cu gesturi mieroase, crezând că fentezi. Pe tine te joci la cacealma și pe viața ta, într-un final! Este jenant când nu-ți dai seama că celălalt te lasă doar să-ți faci numărul, în timp ce tu te crezi vînătorul care împușcă doi iepuri dintr-o dată, dar tu știi foarte bine că ești pe departe un bun mînuitor al puștii.
Eu am iubit curat de fiecare dată! Am iubit iubirea. Am iubit fără niciun interes, fiindcă altfel nu știu și nu pot. Ba, un interes am avut totuși de fiecare dată, recunosc, acela de a fi și iubită la rândul meu. Posibil să fi pretins prea mult, habar n-am, dar încă mai cred în asta.
Eu când iubesc, apoi și pământul geme, e un vers dintr-un cântec, așa sunt și eu. Sunt acel gen de femeie lipitoare, care vrea totul sau nimic. Acea femeie pe care n-o poți mulțumi cu jumătăți de măsură, tocmai din cauză că n-am fost, nu sunt și nici nu voi fi jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop. Sunt cât se poate de întreagă, slavă LUI pentru toate! Ridică-te, ia-ți patul tău și umblă, i-a spus Isus bolnavului și apoi s-a retras din mulțime. Iar acesta de îndată s-a făcut sănătos. Așa de rapid m-am ridicat și eu când mi-am ascultat vocea inimii, în care sălășluiește divinul, iubirea, care de fapt m-au îndemnat să mă ridic… Nu aici e locul tău, parcă mi-ar fi spus, nu în lumea asta bolnăvicioasă, ieși din ea! Iar eu nu mă împotriveam, ci ascultam… cu toate că n-am înțeles rostul îndemnului din prima, ci mult mai târziu.
Însă de fiecare dată, s-a dovedit că ce blestemam în sinea mea la un moment dat m-a ferit de mult mai rău și mult mai greu într-un viitor nu prea îndepărtat. Intuiția m-a avertizat de fiecare dată și bine-am făcut că am ascultat-o! Îmi vine să mă aplaud acum privind în urmă.
Uneori ne supărăm că nu primim la masă porția cea mai mare, pentru că mîncăm de multe ori cu ochii și ne imaginăm că preparatul respectiv ar fi cel mai apetisant de pe planetă, ne plouă în gură, ce mai… iar când începem să mâncăm, constatăm că gustul nu bate deloc cu montajul din farfurie, ba chiar ne îngrețoșează, dar mâncăm din politețe, ca să nu supărăm gazda… gândind, Doamne, bine că nu mi-a pus în farfurie și mai mult! La fel se întâmplă și în alte situații din viață. Să mulțumim că ni s-a dat cât am putut duce și că am fost salvați de greță, de lehamite, de repulsie dar mai ales de ură.
Sunt recunoscătoare până când închid ochii pentru faptul că nu cunosc acest sentiment și sper din suflet să nu-mi fie dat să-l cunosc vreodată! Mă bucur că am avut inspirația, puterea, șansa, să mă retrag la timp din locurile în care nu m-am mai simțit dorită și că m-am ridicat de fiecare dată la momentul oportun, de la masa la care iubirea nu mai făcea parte din meniu. Am ales viața, de fiecare dată când am fost lăsată de mână și am încercat să mă sprijin doar de pâmânt cu propriile picioare, chiar dacă capul, nu de puține ori, l-am avut prin nori… Cred cu tărie că nu aș fi reușit să fac niciodată asta, fără frica sănătoasă de Dumnezeu, însămânțată în ființa-mi de mic copil și fără credința că toate mi se întâmplă cu un motiv.
Am iubit curat și cu toată inima, când am iubit! Târziu am înțeles totuși, că nu e obligatoriu să și primești iubirea simultan și direct proporțional cu cât oferi, din sens opus. Tot ce trebuie să faci, este să fii conștient de darul ce ți s-a dat și să te bucuri. Să te bucuri că poți simți atât de înalt, de nepământean și să ți se pară că toți din jur sunt niște neînsemnați, nedăruiți, fiindcă ei nu te pot înțelege…
Paradoxul tocmai în asta constă, că datorită celuilalt, tu poți simți iubirea, pur și curat, chiar dacă celălalt, poate, niciodată nu-ți va putea răspunde la fel. Asta e iubirea! Cine a zis că este numai lapte și miere, n-a iubit. Cu toate acestea, trădarea, trădătorii nu au ce căuta în ecuația asta. Nu! Trădarea aparține mizerabililor, oamenilor abjecți și fără scrupule. Aceștia nu pot iubi, din păcate, pot doar poseda obsesiv și repetitiv. Egoismul lor este prea mare, inima lor prea neîncăpătoare și pielea lor prea strâmtă, că nici ei nu-și mai încap în ea. Și cu toate că aceștia nu sunt capabili de sentimente înălțătoare, ei pot fi iubiți. Cinic, nu? Ei sunt oamenii greșiți din viața noastră, fără de care n-am fi cunoscut cât suntem de valoroși, n-am fi știut cum se simte neiubirea și nici cum să nu rănim la rândul nostru.
Acești oameni-vaccin au fost exact ceea ce aveam nevoie pentru a deveni imuni la mârlănii. Ăsta-i binele din rău. Să-i apreciem așadar, fiindcă datorită lor am redevenit liberi, am învățat să ne prețuim just, atât pe noi cât și spațiul prețios al inimii noastre. Trebuie avută mare grijă, cui permitem să ne invadeze spațiul acesta. Nu alegem pe cine iubim când iubim, dar putem alege să nu ne pierdem demnitatea…
Sigur că nu poți niciodată străluci fără o șlefuire riguroasă. Dacă nu treci prin aceste etape, de frecuș, de către alte inimi dure, abrazive, rămâi la stadiul de piatră oarecare… Însă dincolo de strălucirea asta dobândită în urma acestui proces de transformare, conștiința faptelor tale vine să te contureze frumos ca un ajur; acel detaliu fără de care o țesătură e doar banal tivită. Conștiința curată brodează, ajurează viața omului cu pace și tihnă, motive vitale traiului frumos al unui om.
Am iubit curat și cu patimă și așa voi face până la ultima mea suflare! Atât ne aparține și atât ducem cu noi, iubirea pe care am dăruit-o celorlalți. Căci dacă pot să iubesc mi-e destul și-mi este surâs și-mi este vis dacă pot să iubesc, spunea Nichita, iar dacă-mi va fi dat să ating și infinitul, raportat la aceeași poezie, atunci aș vrea să nu mai mor… Esența vieții aceasta este, să iubești și să fii iubit, însă nu toți gustă din ea, majoritatea se hrănesc cu efemeritate. Aceștia nu sunt din lumea mea, să mă lase, să plece și să se culce…
Pe cei care nu simt iubirea ca pe un torent, care nu beau zorile ca pe o ceașcă de ceai sau care nu-și fac comoară dintr-un apus, pe cei care nu vor să se trezească, pe aceia lăsați-i să doarmă. – Rumi
Citiți și Fă-ți un bine, alege-te pe tine!
