Fă-ți un bine, alege-te pe tine!

Partea I

Am sărăcit de tot. Săraci cu duhul suntem și săraci cu inima! Suntem mai săraci decât împrumutatul, mai goi decât dezbrăcatul, mai puțin decât superficialul, mai neînsemnați decât picul și din ce în ce mai lipsiți de iubire. Ea tot vine, noi o tot alungăm. Țipăm în gura mare că o vrem, dar de fapt noi nici n-o recunoaștem… o confundăm de fiecare dată, cu senzația că fericirea stă într-o pereche de încălțări ultimul răcnet, o mașină, o vacanță, o afacere reușită, o #ieșeală cu un tip sau o tipă mișto, că poate punem de-un beneficiu comun… adică, cu un interes și credem că iubim.

Iubim hârtiile care foșnesc într-un anume fel, iubim trocul, “dă-mi să-ți dau”… Ce mici suntem! Cât de săraci, bieții bogați… Iubirea asta  „de cumpărat” din păcate nu (ne) ține, nu (ne) ajunge, nu (ne) e destul… are efectul rujului ruinat la prima mușcătură dintr-un măr, al beției din care te trezești a doua zi,  al dulcelui din desertul preferat, dar de care te-ai scârbit mâncându-l tot pe-același, al pantofilor atât de râvniți care după prima purtare sfârșesc uitați într-o cutie pe raftul de sus din debara.

Tot așa este și când ne dezmeticim după „achiziția” iubirii, când ne dăm seama că tot ce-am vrut și acum avem, nu ne-a schimbat deloc, am rămas la fel de necrescuți și la fel de neiubiți.  Ia să repet figura, îți spui, că poate n-am fost destul de inspirat și o tot repeți așa pe principiul “una-i mama la copii, alta-i pofta inimii”(se potrivește la fel de bine și pentru genul masculin și nu numai, se aplică la tot felul de alte achiziții), până când într-o zi te trezești că ești de fapt Marele Nemulțumit Complexat sau Marea Nemulțumită Frustrată.

Derulezi filmul înapoi, începi să aduni, mai scazi… îți dă tot cu virgulă, cu semnul mirării și al întrebării la final de „socoteală” și tot mai clar îți este cu ce te-ai ales în viață: ce-ai strâns în brațe a plecat la o altă tinerețe cu mai puțină bătrânețe, iar din ce-ai mâncat și ce-ai băut, cea mai mare parte s-a dus pe apa Sâmbetei, iar ce a fost mai consistent se regăsește investit în cele trei etaje. Ale unei vile în unele cazuri, în ale burții în cele mai multe cazuri, pe coapse și în pungile de sub ochi. Adică, în ce ai investit. Aia e, te-ai ales cu ce-ai ales!

Nu amestecăm aici cazurile de natură medicală, această categorie de persoane nu face obiectul acestui text. Toți greșim, este normal să greșim, că de-aia nu suntem zei ci doar niște bieți oameni trecători ca puful păpădiei. Este anormal însă să nu ne dăm seama de greșeli, să persistăm în a le comite. Măcar să facem altele noi… Am tot respectul pentru oamenii care își lasă orgoliul la o parte, își cer iertare și dovedesc prin comportament că au meritat iertarea. Ba chiar devin vulnerabili și ies în față cu asta. “Da, mă, ăsta/asta sunt! Sunt mare am mușchi peste tot, am și creier pe care-l folosesc, dar mușchiul inimii mele este cel care dă comanda acțiunilor mele. Și ce dacă plâng la filme, sau plâng că îmi place cum sună o piesă nouă ori citind niște versuri bine meșteșugite?

Asta înseamnă că sunt puternic/puternică, faptul că-mi pot arăta oricui sufletul, îmi permit să nu port măști și să fiu EU”. Ăsta-i adevăratul lux, să fii tu! Dacă înțelegi asta și acționezi în consecință, nu faci altceva decât să evoluezi, să dospești, să crești… să fii din ce în ce mai bun în orice, dar mai ales sufletește. Este trist când doar îmbătrânim, fără să ne maturizăm, când adăugăm doar ani în buletin, dar viață în ani, ba. Singura problemă care poate să apară atunci când într-un sfârșit știm sigur ce vrem, ce putem oferi, în ce merită să investim și cum merită să trăim, este aceea de a ajunge efectiv acolo: la sfârșitul puterilor, la acel moment “tardiv de târziu” ori chiar la obștescul sfârșit, când nu mai suntem în cea mai bună formă, când nu mai avem timpul necesar, când efectiv nu mai avem cui (ne) dărui.

Asta se întâmplă de fapt cu noi în toată alergătura asta de a vrea să ne trăim viața, de a  vrea să fim un fel de 3 în 1, de cele mai multe ori ne-o ratăm în loc să ne-o trăim. “Ce poate fi rău în asta, te vei întreba? N-am dat cu parul, am căzut de acord, să ne trăim viața.”  Ce frumos! Ce frumos și bine este la orizontală, păcat că durează prea puțin! Fericiți cei ce doar atât își doresc, obțin și sunt mulțumiți. Bravo lor! Dar mai există o categorie de indivizi, care după ce s-au întâlnit unii cu alții în toate felurile, deodată unii dintre aceștia se trezesc că ar vrea mai mult, iar ceilalți nu înțeleg ce naiba mai vor că deja au dat, le-au dat-o în fel și chip… era tot ce aveau, nu asta voiați de fapt?!

Ah… vă lipsesc chestiile inteligente, umorul fin și de calitate, eleganța aia clasică și… acel ceva, nu știți ce anume cu exactitate… știi doar că vă lipsește cumplit; ceva cum ar fi, – să simți un altfel de răsfăț, o altfel de mângâiere, un altfel de „poale-n brâu”, să fii în largul tău în prezența celuilalt, așa cum ești tu ca și cum ai fi singur fără să trebuiască să joci un rol ca să fii acceptat, să te joci ca în copilărie,”flori, fete, filme sau băieți, fotbaliști sau cântăreți”, despre toate acestea ai vrea să povestești dar tu n-ai cu cine… ai vrea să ai acel de partener camarad alături, care să fie gata să-și de a viața lui pentru viața ta, sau să admiri ceva făcut de el cu propriile lui mâini, ori cu și din sufletul lui, oh și câte ai mai vrea, dar acest ea sau el, n-are cum să-ți dea, nu are de unde, nu știe cum, fiindcă doar atât poate . Dar hei, nu este și cazul tău, tu nu ești singur(ă), ești doar neiubit(ă).

Iubirea nu se poate cumpăra, ți se poate doar întâmpla. Iubirea nu are preț, ea există sau nu. N-o poți aduce cu incantații și nici cu slujbe… Iar dacă ți se întâmplă, dau tu ai „orbul găinii”, sau lași pe “altădată”, apoi vreau să știi că săptămâna are numai șapte zile și niciuna nu se numește “altă dată”… Norocul e bun în orice, dar e necesar să-l ai mai ales la oameni, spune atât de simplu și concis, Ileana Vulpescu. Și eu cred la fel că viața alături de un om este o adevărată loterie. Cine are noroc, are. Ceilalți aleargă, caută și speră toată viața să-l găsească cândva. Este foarte bine așa, fiindcă asta înseamnă că știu ce vor și au ales să nu se irosească.

Nu a fi în solitudine este de compătimit ci a fi singur în doi. Nu trăind singur te irosești. Dacă traversezi o astfel de perioadă în viața ta, profită la maxim de ea. Atunci înveți cum se trăiește, abia atunci îți dai seama cât de tare îți lipsește verticalitatea alături de cineva. La orizontală toți ajungem, este planul la care se ajunge cel mai ușor și cel mai repede. Să stai cu coloana dreaptă, să fii drept, este greu.  Apoi, într-o altă zi din viața ta, brusc te uiți la ceas și în afară de faptul că te trezești că ai ajuns la 50 de ani sau chiar și mai departe, mai înțelegi un alt aspect și anume că ziua are 24 de ore, iar tu ți-ai tot trăit viața la orizontală, ca la carte (cartea aia celebră, exact) în vreo câteva „ședințe”.

Așa mai trece o zi, mai trece o noapte, niște ani, și, uneori, chiar decenii, și indiferent de calitățile tale de Don Juan sau de Barbie, privind înapoi îți dai seama că viața nu ți-o poți trăi doar în pat… și doar prin cluburi și dintr-un bairam în altul,  te apucă un chef de făcut lucruri banale ori spirituale, de mers pe cărări de munte și prin alte locuri simple, doar ca să umpli golul… dar realizezi că n-ai cu cine.

Practic, ești satisfăcut dar numai pe bucăți, nu și pe dea-ntregul. Nu-ai întregul că nu l-ai vrut, l-ai amânat și ți-a fost mai comod să alegi azi o bucățică, în altă zi alta și astfel, pe tine stă scris tot Marele Nemulțumit sau Marea Frustrată. Adică, ești iubit(ă), posibil să fii, dar cu porția, cu condiții și doar dintr-un anume interes. Unii se ridică și pleacă, renunță la acest mod de viață, pur și simplu ies din ceață. Pleacă să se caute pe ei înșiși și o parte din ei chiar reușesc să se găsească, alții se căiesc toată viața pentru efemerele alegeri și se ascund într-o carapace din care nu-i prea mai poți scoate, cei mai mulți însă, se mint. Se mint pe ei, mint omul de lângă ei, nu neapărat cu intenția de a-i face rău, ci de a-l „proteja”, chipurile… În schimb, își fac cel mai mare rău, cu bună știință, chiar lor. Iar minciuna odată descoperită, te lasă fără cel mai important atu pe care l-ai obținut în ani și l-ai pierdut într-o secundă, încrederea celuilalt în tine.

Încrederea, odată ce te părăsește, nu pleacă singură, mai ia cu ea respectul, demnitatea, și ție-ți lasă un gust amar de care niciun dulce de pe lumea asta nu te mai scapă.

Posibil să primești iertarea celuilalt în timp, însă tu nu vei putea să te ierți tu. Cam pe-aici te duce minciuna cu picioarele ei scurte și cam așa te face să te simți.

Așa că, nevoia noastră de iubire nu va dispărea niciodată, oricât ne-am preface noi că nu avem nevoie de ea. Pentru asta am fost făcuți, s-o cunoaștem, s-o trăim. Manifestările pentru această foame și sete de iubire adevărată, pură, ies la iveală din fiecare dintre noi sub diferite forme, mai devreme sau mai târziu. O vrem și o căutăm cu disperare toată viața.

Cu cât accepți mai greu că ești înfometat/însetat, sau cel puțin că ești prost hrănit din punctul acesta de vedere, cu atât te usuci mai tare pe dinăuntrul tău, cu atât devii mai arid, mai sec. Ce să crească în tine altceva, decât pietre și bolovani? Bolovanii pe care te-ai străduit să-i aduni și să-i cari în spate benevol, în loc să-ți admiri florile. Chiar și buruienile au nevoie de hidratare…  Și cu toate că știi cât sunt de inutile, am să te contrazic. Lângă buruieni, florile sunt de zece ori mai atrăgătoare, mai frumoase, mai vizibile. Astfel, în mintea ta se conturează tabloul fără cusur, în care iarba rea n-are ce căuta. Asta te face să te apleci, să smulgi răul de la rădăcina, „să nu mai arunci mărgăritare la porci”, să dai viață grădinii tale, adică ție.

Pune în lumină pe cei care-ți dovedesc importanța ta în viața lor, care-ți fac bine, care-ți aduc bucurie, care își arată iubirea lor pentru tine fără nicio greutate… acolo revarsă izvor de apă vie și dă-le lor tot soarele, sau rămâi cu buruienile și bolovanii. Decizia îți aparține strict ție și este la distanță de un VREAU!

Fiți blânzi și buni și alegeți-vă pe voi mai întâi, apoi fiți iubirea cuiva. Fiți iubire!

(va urma)

Citiți și Viața ca un pamflet…