Poate că ar merita scris un scurt tratat de etică a înfrângerii.

I. Oamenii își ”suportă” bine victoriile, atunci se arată mărinimoși, înțelepți, largi la pungă. Când sunt căzuți apar mai toate tulburările de comportament.

O imagine de sine ilustră, dacă e cât de cât încurajată și de anturaj, produce mari filantropi.

Principala problemă în moralitate, am mai arătat-o, e că ipochimenul e închipuit. Că realmente nu își dă seama cât rău poate face, că se crede inocent fără motiv, mai exact își crede garantată inocența. El își știe sufletul bun și i se pare suficient.

Când e căzut omul, nu mai e chiar așa de larg în vederi și la buzunar, nu mai e chiar răbdător, nu mai e așa săritor și entuziast. E normal. ”Căderea” e o sărăcire a resurselor, e un faliment sufletesc, ceea ce nu e o nenorocire dacă cei care îl iau în primire căzut sunt aceiași cu cei cu care a fost darnic când era ”pe val”.

E normal să îngrijim un bolnav, oricum, chiar și de ne e dușman, ce nu e normal e comportamentul bolnavului -parazit, care are vrea să fie admirat pentru cum vomită peste tot și care ridică pretenția de a fi bolnav-perpetuu, adică refuză vindecarea.

Suferința și neputințele, starea de boală re-infantilizează. De aceea unora le e convenabilă. Cei căzuți sunt răsfățați, sunt centrul atenției, sunt oblojiți și îngrijiți necondiționat.

Asta caută victimele-cronice: necondiționarea. Ele nu au nimic de dăruit, vor doar să primească.

Starea lor de spirit e perpetuu mohorâtă orice li s-ar da, pentru că bucuria, plăcerea și toate stările din spectrul luminos sunt pură inspirație, forță vitală, poftă de a trăi, nu țin de o configurație a realului, de lucruri și întâmplări, ci ce puterea de a investi în ele valoare, voluptate, sens.

Înfrântul, anume cel care se vede victimă,  regresează în infantilism și îi vede pe toți ceilalți ca pe adulți. El le pretinde îngrijire, oblojire și un grad de toleranță care coincide cu solicitarea unui privilegiu. El trebuie să aibă permisiunea de a se comporta oricum, fără restricții, de a arunca oala de ciorbă de jos, de a nu ține cont de un NU.

Când suferă și se simt victime, mulți se comportă mizerabil, dar consideră că sunt îndrepătățiți.

”Normal că m-am suit beat la volan, eram atât de nefericit!”

”Normal că am violat-o pe una, tocmai aflasem că m-a înșelat nevasta, eram răvășit”.

În subsidiar pricipiul e: dacă viața mea e distrusă atunci să fie toate… să distrugem tot ce ne iese în cale. Să dăm foc orașului.

O astfel de victimă-desfrânată nu se va da în lături de la nimic: escrocherie, șantaj, ultragiu, amenințare, insulte. Nu va avea nici o remușcare să folosească o ființă umană, să profite de ea.

Omul-căzut, dacă nu are această etică a înfrângerii în minte, se comportă ca o mașină al cărui șofer a pierdut controlul volanului.  

tumblr.com

 

II  Singurul mod decent de a te apropia de un partener intim e din dorință, nu din nevoie. Fără dorință nevoia e cerșit sau folosire.

 

Nimeni nu vrea să fie bandajul altuia, cârpa aceea care se îmbibă de sânge și puroi.

Este jignitor și nedrept să vă apropiați de cineva de sex opus ca să îl intoxicați cu nevrozele și disperările și neputințele voastre.

Pentru probleme de sănătate și echilibru psihic există cadre specializate. E imoral să folosiți un bărbat sau o femeie pe post de întăritor nervos sau de test de virilitate sau de feminitate. Luați pastile. Faceți jogging. Luați-vă un animal de casă.

Puneți-vă la punct. Reveninți-vă, adunați-vă, stângeți-vă gunoiul!

Orice ființă umană căreia îi dați buzna în intimitate merită un tratament decent, nu așa ceva.

E deplasată expresia cu ”bărbatul prădător”. E plin și de femei prădător care se năpustesc pline de sânge asupra câte unui nevinovat și îl mint pe ăla că îl doresc și îl folosesc ca la carte.

Aceste creaturi descumpănite, care sunt foarte numeroase, dau ocol celor sănătoși care au ceva energie și ceva de dăruit și se comportă ca niște lipitori. Prădători într-adevăr. Dar nici o legătură cu virilitatea și masculinitatea.

Milă și repulsie, asta inspiră.

Mie mi-a fost clar de când încă nici nu știam să citesc că dacă o să ajung așa, bine e să mă țin ascunsă. E dură singurătatea, faptul de a te ști înfrânt de viață sau de a realiza că nu mai ai nimic de dăruit sunt greu de îndurat, da. Dar un om demn își acceptă rateurile, își suportă declinul, îmbătrânirea, neputințele, degradarea le stă pe cap și nu își bate joc de sufletul celor neavariați. E inacceptabil să racolăm o ființă care are ceva de dăruit afectiv și sexual și să facem din ea infirmieră și prostituată.

 

Deși mi se confesează mulțiu sunt bună deloc, dar deloc, de mama răniților.

De mine nu mi-e milă… Cu mine mă port altfel și mi-e greu să am un standard dublu.

În mine sunt Sparta și Troia la un loc. În viața mea interioară cuvintele cheie sunt supunere, acceptare, sacrifciu, răbdare. Mi-e foarte greu cu spiritul permisiv și indolent al contemporanilor. Și nu sunt foarte indulgentă, mă străduiesc, dar nu îmi iese.

În mine sunt Troia și Sparta.
Înțeleg de ce nu sunt crezută de necunoscuți când spun că sunt fragilă, neajutorată. Pentru că eu mă raportez la Troia și la Sparta și nu la stilul de viață actual,  în care totul se acceptă, se iartă, se înțelege și duhnește a risipă și desfrânare.

Oscilez între a mă simți vinovată față de mine pentru că nu sunt naivă (lăsându-mă folosită  cu bună știință) și a refuza un om chinuit. Dar care de fapt suferă de răsfățat de ce.

Motivele suferinței contează. Cei care se autoflagelează și autodistrug și care se complac în a cerși și care nu vor să își asume limitele sau să se vindece nu merită aceeași atenție, considerație și empatie precum ale căror vieți sunt secătuite de aceste comportamente-parazit.

Există o etică a înfrângerii. Dacă ar fi (dar nu e cazul!) n-aș face terapie nu prin indulgență și compasiune, ci prin educație morală.

Sunt câțiva cunoscuți virtuali care scriu și ei despre integitate și maturitate și decență interioară. Îi urmaresc tocmai ca să îmi certific că avem realmente o problemă gravă de autonomie psihologică și morală. Poate că asta explică și o parte dintre problemele sociale.

Niște inși care se comportă în intimitate ca niște jefuitori n-au cum să fie îngerași în funcții și posturi sociale.  Un stil de relaționare ipocrit, profitor, nerecunoscător, fanfaron, abuziv se manifestă pe toată linia, are legătură cu caracterul individului, nu cu contextul sau starea de spirit.

Nici un om de caracter nu va accepta să trișeze și să folosească un altul. Iar dacă acel altul mai spune și NU se numește viol.

 

III. Comportamentele parazite se bazează pe impostură. Cei fără conștiință (nu e o scuză că sunt depresivi, traumatizați) simulează.

Profitorul e un simulant.

Oamenii se ajută între ei când dau cărțile pe față. Atunci nu e vorba de folosire, ci doar când la mijloc e impostura. Y se prefac că îl place de  X ca să îl tapeze de bani. M se preface o dorește pe N ca să-și rezolve în relație cu ea niște probleme de imagine sau de stimă de sine sau niște nevoi biologice.

M-am tot întrebat în ultima vreme. Dacă omul e din categoria ”sincerului ipocrit” de care pomenea Ortega Y Gasset și nu știe că e un impostor, dacă e inconștient mai poate fi responsabil de răul pe care îl face?

Am tot ezitat. Răspunsul e da. Vinovăția ține de fapte în sens real  și de conștiința împricinatului în sens psihologic.
Inconștiența nu îl apără decât pe făptaș de suferință, nu și pe păgubit.

tumblr.com

Cei buni sunt mai păcătoși (vinovați)  în sinea lor decât ticăloșii care se văd neprihăniți, dar planul subiectiv e doar creuzetul în care se fabrică binele și răul, măsura lor o dă realul.

Închipuiții au aceeași meteahnă ca și marii naivi: convingerea fermă că sunt pâinea lui Dumnezeu. Că ei nu pot face rău. Că au un comportament fără pată.

Naivitatea se manifestă în ambele sensuri, adică și față de persoana proprie. Naivul crede că toți oamenii sunt buni, implicit el însuși. Are o uriașă indulgență și permisivitate pentru orice.

La antipod, n-aș zice că e suspiciosul sau acuzatorul, nici măcar lucidul, ci vigilentul, cel care știe că nu îi garantează nimic neprihănirea, cel care știe că alege să nu facă răul și că a avea caracter e o alegere, nu un hazard.

Cei puri sunt mai ”răi” în sinea lor decât păcătoșii inconștienți.

Citiți și Sociopsia