Cinematograful ne-a obișnuit cu imaginea algerienilor din Franța doar în poziția imigranților (de natură economică). Iată că pelicula „Cigare au miel” schimbă acest stereotip și devine o poveste cinematografică de o infinită delicatețe despre puterea eliberatoare a senzualității.

Având-o în prim-plan pe tânăra Selma (Zoé Adjani, nepoata lui Isabelle Adjani, da, «așchia nu sare departe de trunchi»), filmul devine o veritabilă pledoarie pentru emancipare. Așadar, în 1993, la Neuilly-sur-Seine, o întâlnim pe Selma, o studentă franco-algeriană, dintr-un mediu bogat, crae își caută calea între legile contradictorii ale familiei și ale generației sale. Familia ei berberă face parte din burghezie și este laică. În vârstă de șaptesprezece ani, Selma simte că nu aparține acestui mediu. În acel an, părinții săi urmăreau cu uimire știrile de la televiziune despre războiul civil care le sfâșiase țara de origine, fără să se poată pune de acord asupra atitudinii pe care să o adopte. Selma pendulează între microcosmosul familial, care se străduiește să recreeze acasă un mic colț de Kabylie, și școala de afaceri în care tocmai a intrat după bacalaureat. Părinții ei se așteaptă ca Selma să fie o tânără înțeleaptă, oferindu-i în același timp „partide bune”. În egală măsură, fata se simte puternic atrasă de Julien, un tânăr atrăgător întâlnit la studii. Selma, despre care bănuim că nu este foarte emancipată, educată fiind de niște părinți autoritari și nu foarte permisivi, descoperă acolo viața de student și obiceiurile ei.

Conjunctura (mediul în care evoluează la Universitate) o determină să abordeze atitudinea unei tinere ‘în largul său’, stăpâne pe senzualitatea și sexualitatea sa. Adesea, Selma se confruntă cu situații sexiste și umilitoare, fie cu Julien (amorezul ei), căruia i-a ascuns lipsa de experiență, fie cu ceilalți colegi. Dar cui îi pasă la ce aspiră? Pentru prima dată, frumoasa adolescentă conștientizează limitele impuse de regulile stricte ale familiei ei patriarhale și de modul în care acestea îi afectează intimitatea. Pe măsură ce islamismul preia țara ei de origine și familia ei se prăbușește, Selma descoperă puterea propriei ei dorințe. Ea trebuie să reziste, să lupte și să meargă pe calea a ceea ce înseamnă să devii ‘o femeie liberă’. Într-o scenă frumoasă, Selma, întinsă în mijlocul studenților adormiți, după o seară de integrare, ridică privirea. Pe măsură ce camera se îndepărtează de ea într-o urmărire lentă, este dificil să nu consideri această mișcare ascendentă ca pe o metaforă a universalității poveștii ei; Selma este într-adevăr ridicată într-un fel de alegorie a suferinței feminine, cu o exhaustivitate a temelor abordate.

Zoé Adjani în «Cigare au miel»  (2020)

Departe de titlul puternic, Cigare au miel / Honey Cigar se dovedește a fi o poveste inițiatică sensibilă. Zoé Adjani poartă întreg filmul pe umerii ei delicati, întruchipând subtil toate fațetele Selmei preocupate să prezinte celor din jur ‘cea mai bună versiune a sa’. După un an de experinețe, ea va descoperi căile propriei dorințe, în special cu sprijinul literaturii erotice arabe. Încetul cu încetul, Selma se revoltă împotriva dictaturilor contradictorii care o îndeamnă să fie ceea ce ea nu poate fi în realitate. Chiar dacă această poveste cinematografică are loc în 1993, conștientizarea dreptului de a dispune de propriul corpul se poate lejer aplica fetelor/adolescentelor de astăzi. Traiectoria Selmei este paralelă cu emanciparea mamei sale, fascinantă prin radicalitatea ei. Întrupată de Amira Casar, evoluția acesteia fascinează în egală măsură cu cea a Selmei.

Zoé Adjani & Amira Casar în «Cigare au miel» (2020)

La început, o burgheză algeriană exasperată, obsedată de aparențe, o adevărată ‘gospodină/nevastă disperată’, care se vaită întruna, amintind „sacrificiilor” ei pentru familie, alege, în final, un angajament curajos pentru algerienii ei, dar și pentru sine. Antagoniste, mama și fiica își vor croi drum una spre cealaltă, întorcându-se la sursă, în satul Kabyle, unde bunica Selmei continuă să trăiască în ciuda vicisitudinilor prin care trece țara. Ritul de trecere (trecerea la maturitate) este pentru Selma o formă de emancipare, în același timp și o perioadă de creare a legăturilor sociale. Filmul se bazează pe această construcție cu două capete: a exista pentru sine înseamnă și (și mai presus de toate?) a exista pentru alții, sau mai degrabă în raport cu ceilalți.
În primele scene, autodescoperirea pare să alunece rapid în obligații sociale: precum „deflorarea” pe care și-o provoacă sau terifianta scenă în care este forțată, în patru picioare, să declame un text obscur. Oglindind aceste scene de confruntare socială cu momente de intimitate, regizorul oferă cea mai convingătoare idee a filmului: dorințele personale ale unui tânăr adult pot fi rapid eclipsate de cele pe care i le impune societatea din care face parte. Kamir Aïnouz filmează scenele de intimitate cu tandrețe și multă modestie, care contrastează cu violența inițierii în sexualitate a Selmei.
Această senzualitate este, în primul rând, inerentă în apropierea pe care regizorul o menține cu personajul. Camera urmărește mișcările personajelor care interacționează cu sau în jurul eroinei, refuzând multiplicarea cadrelor în favoarea mișcărilor mai mari: uneori o mână care îi mângâie brațul, alteori corpul ei coborând spre altul.Dacă trupul ei este întotdeauna punctul de plecare pentru aceste mișcări, nuditatea ei nu este niciodată expusă, deși joacă un rol central în anumite scene. Este de salutat interpretarea actriței Zoé Adjani, care joacă acest rol delicat cu o intensitate neobișnuită. Realizatorul are o indicație clară asupra reprezentării corpului feminin – modul de a-l lăsa parțial în afara ecranului și de a prefera mișcările sau privirile unei expuneri mai crude la nuditate.

Zoé Adjani în «Cigare au miel» (2020)

O altă trăsătură distinctivă a narațiunii vizuale a lui Kamir Aïnouz este ‘colecția de priviri’ masculine îndreptate către eroină. Dacă aceste cadre recurente insistă, desigur, asupra privirii masculine la care este expusă în permanență o femeie, ele fac și aceste personaje să existe într-un mod special. Acest ansamblu de priviri arată cât de mult poate fi multipilicat sensul acestor priviri: dacă unele sunt cu adevărat amenințătoare, altele sunt și destul de liniștitoare (frumosul schimb tăcut cu soldatul din Kabylia, de exemplu, moment singular într-o scenă nuanțată, de amenințare, este mai degrabă o formă de umanitate redescoperită). În ciuda acestei nuanțe, filmul nu scapă complet de un anumit maniheism, prin atribuirea mai multor personaje masculine unor comportamente tipice (figura tutelară a tatălui, dintr-un net patriarhat). Cu toate limite la vedere, pe fondul unor pretenții puternice – în special privind egalitatea de gen, dar și moștenirea culturală, patriotică, orientarea sexuală, filmul identității păstrează totuși o anumită singularitate, care merită interesul spectatorilor. „Cigare au miel” rămâne un vibrant portret al unei tinere în căutarea identității.

Regia: Kamir Aïnouz

Scenariul: Kamir Aïnouz

Imaginea: Jeanne Lapoirie

Decorurile: Angelo Zamparutti

Costumele: Isabelle Pannetier

Sunetul: Laurent Benaïm

Montajul: Albertine Lastera

Muzica: Julie Roué

Distribuția:

Zoé Adjani – Selma

Amira Casar – Mama

Lyes Salem – Tatăl

Louis Peres – Julien

Durata: 1h36 min.