e complet goală pe dedesubt
ochiul dimineții nu minte
marea o sfredeleşte şi notează febril
totul:
acum s-a trezit, apoi baia cu săruri şi restul
de tabieturi
urmează copiii din lut ritmic
lacrimi subțiri
geamanduri cu burți mulțumite
şi cutia cu jucării răsturnate
fărâmițând nisipul
în sunete scurte
ascuțite
concave
e modul lor de-a transcrie
cruciulițele ude din viitor
mă usucă de pe picioare zâmbetul ei
ca un trandafir japonez pe o plajă
grecească.
(în volumul „floare carnivoră, speranța”)
foto arhiva personală
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
