din depărtare par fericite
de-aproape trag de contururi
ajustându-le sunetul precum un lutier
lovesc în carnea lor ascunsă și inaudibilă.
rămân cu mâna stângă în aer în timp ce virgule
închipuind semne letargice de apropiere și cărbune
scufundă în siropuri lemnoase
greșeli fără suflet
și fără cuprindere în vreo
piele de animal repetabil.
au adormit cu perna ta de cenușă zornăitoare în brațe
lipite-ntre ele bucăți mirosind
a tăiș.
foto sursa
ochii mei s-au umbrit, spuse, pășind cu grijă afară
din tabloul spânzurat în lumină
te voi face părtașă la crima de-a mi
te scoate din gând
cu rochia ta eviscerată te plimbi între cer
și pământ repetând cu limbă de cactus
vărsare de vânt vărsare de vânt
Citește și vărsare de vânt
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
