Dictatura

Mă preocupă modul în care acționează sistemele dictatoriale asupra societăților pe care le parazitează și devastează. Cea mai puternică impresie pe care o am legată de anii copilăriei care au coincis cu ultimii de regim comunist este aceea de urâțenie, de grotesc, de sinistru.

Mediul acela era morbid, nu era inestetic sau anestetic, ci contra-estetic. Dictatorii distrug în primul rând rezervele de frumusețe ale mediului social. Asta slăbește puterile sufletului de a investi dorință deci forță vitală (libido) în realitatea înconjurătoare.

Oamenii subzistă în dictaturi prin puterea minților creative și cultivate de a contrapune realității curente o alta, mai atractivă, mai tolerabilă, mai frumoasă în primul rând. Fanteziile literare și artistice sunt generatoarele de frumusețe, deci de hrană emoțională.

În dictaturi, cultura întreține vie dorința oamenilor, e ”apartul” de respirat al societății devastate și jefuite de seve estetice, e vitală.

Lumea imaginată de gânditori și artiști în acele condiții e contra-putere, e contra-realitate, contra-societate, iar indivizii își trag aproape exclusiv din ea resursele sensibile ca să poate investi sens existențial în ceea ce le e dat să trăiască.

Nimeni nu poate iubi un obiect pe care îl percepe ca ”urât”. Iar societățile dictatoriale sunt uriașe angrenaje generatoare de urâțenie, de grotesc. Șansa oamenilor de a iubi totuși ceva, în aceste condiții, este prin reperele culturale care compensează contactul cu mediul, prin puterea imaginației de a suplini realitatea…

Cultul intelectului și al intelectualității, al valorilor metafizice, este expresie a disocierii, în acel moment inevitabilă. Orice traumă, orice experiență a terorii, orice situație în care e amenințată subzistența produce disocieri, iar dictatura e traumă colectivă.

Problema e că fenomenul trenează și după răsturnarea dictaturii, iar lumea reală nu redevine frumoasă peste noapte. Urâțenia persistă, experiența subzistenței în atingere cu ea de asemenea. Post-dictatorial, oamenii continuă să prefere trăitul în fantezii, în virtualiate, iar mass media a acaparat această înclinație și o gestionează acum tiranic. Cei care nu au avut șansa să exploreze o realitate tolerabilă înainte de apariția și expansiunea mediilor virtuale, nici nu au repere valorice în realitate, nu sunt obișnuiți să le caute sau să le planteze în ea.

Continuă să investească în fantezii și în imaginar, în acte de creație și comunicare abstractă, când se impune, de fapt, răsturnarea de planuri: acum e de investit masiv în realitate. Subzistența prin cultură nu e decât sub-existență, ficțiunea, oricât de complexă și de stimulatoare emoțional, ține sufletul cât de cât viu, dar subnutrit, doar experiența reală îl poate hrăni pe deplin. Cultura și educația au menirea de a îmbogăți experiența reală, nu de a o suplini, de a o face mai inteligibilă sau mai nuanțată. Dar ele au funcționat în dictatură ca formă de escapism, ca substitut de realitate. Miza oricărui act de creație e să se pună în slujba existenței, nicidecum să o subordoneze.

Odată urâțită lumea, în societățile subjugate de dictatură, nu mai e nimic de dorit în ea, ci doar în afara ei, dincolo de ea. Cultura devine în acele condiții mai vitală decât realitatea..

Dar și în lipsa iubirii, atașamentul se produce încă.

Exact ca un părinte castrator, puterea își face ”copiii” dependenți de ea, inducându-le frică, teroare și curâmându-le elanurile vitale, sabotându-le șansa de a își focaliza dorința. Oricine e cuprins de dorință capătă și forța de a deveni autonom, de a înfrunta opoziția, puterea, de a căuta să se elibereze de ea. Dorința se leagă de individualitate, de o foarte bine conturată imagine de sine.

Fără asta, oamenii sunt prizonierii nevoilor. Or dictatura depersonalizează indivizii și îi infantilizează, îi aduce în situația de a nu avea de ales, de a fi nevoiți să se adapteze la un mediu ostil și ”fără scăpare” care, în plus, e și lipsit de elemente care să poată suscita emoții estetice. Ea generează un mediu funciar abuziv și grotesc, un mediu închis, în care toate orizonturile și perspectivele sunt egale. E un univers concentraționar.

Despre sentimentul frumosului s-a tot vorbit, în schimb despre cel al urâțeniei mai puțin. Româna e edificatoare în acest sens: ”ura” și ”urâtul” au aceeași rădăcină. Se poate spune și că este frumos ceea ce ne inspiră iubire și urât ceea ce ne inspiră ură, repulsie, dorință de disociere mai precis. Ce ne apare ca fiind urât ne impune distanță, fugă.

Însă, în dictaturi, suntem nevoiți să ne atașăm de chestiuni care ne inspiră repulsie, să conviețuim cu ele, să trăim într-un climat respingător. Efortul de a îl torela slăbește, o dată în plus, puterile ființei, elanurile. O realitate urâtă, deprimantă, e una ”castratoare”, una în care nu se pot configura dorințe.

De aceea am spus întotdeauna că frumusețea e cea mai importantă resursă vitală, ea le alimentează și pe celelalte. Nimeni nu ivestește efort, curaj, pasiune, răbdare în ființe, obiecte, activități, profesii pe care le percepe ca fiind doar utile subzistenței, dar le găsește respingătoare.

Atașamentul non-estetic este unul epuizant, nefericit care doar consumă resursele sufletului și care blochează și înclinația spre evoluție, devenire, auto-educare. Cine să își dorească să devină mai responsabil, mai profund, mai empatic, mai generos într-un mediu pe care îl percepe ca fiind hidos, dezgustător, complet neatractiv?

De asemenea, dictaturile îi fac pe oameni dependenți de utilități, de mecanisme, ea îi transformă în angrenaje, îi instrumentalizează și îi împinge să relaționeze cu ceilalți, ca mijloace, îi constrânge la disociere. Relațiile produse doar de nevoie sunt unele în care fiecare știe că poate fi înlocuit de cineva care întruchipează rolul în care a fost distribuit mai bine.

De aici decurge un puternic sentiment de angoasă. Într-un asemenea climat, nimeni nu există cu adevărat pentru ceilalți, e doar o subexistență dispensabilă.

Doar un obiect (subiect uman) investit cu valoare estetică e de neînlocuit.

Amintirile mele legate de comunism sunt ale unei realități sociale care avea doar tonuri cenușii.

Un gust al zădărniciei, al minciunii de fapt, al falsității. Culoarea și sensibilitatea existau doar în natură, în grădinile bunicilor, la mare…

Adevărul era doar în ceea ce nu societatea nu putea atinge și subordona, parcela.

Comunismul nu putea guverna munții și apele, ninsoarea, nu le putea urâți. Le iubeam. Nu putea adjudeca zâmbetul copiilor și tandrețea pisicilor, pofta de viață a vulpilor și a brazilor. Dar s-a infiltrat insidios în relațiile dintre oameni și în mediile urbane, în arhitectură, în carnea orașelor.

Urâțenia e un cancer al conviețuirii umane, nimic în natură nu e urât, ea e un produs exclusiv social și o consecință a unor experiențe traumatice.