Au trecut 30 ani de cȃnd structurile organizaţiilor de copii și adolescenţi ai Romȃniei socialiste au fost desfiinţate.
Reporter (Brenda Ayana Ştefănescu)
Au trecut 30 ani de cȃnd structurile organizaţiilor de copii și adolescenţi ai Romȃniei socialiste au fost desfiinţate. Sunt curioasă cum privesc spre trecut mama (Cristina Ştefănescu) și bunica mea, ce amintiri au, cum apreciază acum experienţele din anii de școală.
- Reporter: Care este cea mai veche amintire din “cariera” de șoim al patriei/ pionier/UTC-ist?
Mama: Am fost un șoim al patriei cu o carieră extrem de scurtă. Am fost acceptată ȋn celebra organizaţie cu greu, ȋntrucȃt fusesem pȃnă atunci la grădiniţa germană care nu urma chiar toate regulamentele unităţilor de ȋnvăţămȃnt de sub umbrela ministerului. La ȋnscrierea ȋn clasa I, familia a optat totuși pentru școala de circumscripţie care se afla vis-a-vis de casă. Directoarea a fost oripilată să accepte un ‘element’ atȃt de periculos, adica un produs al unei grădiniţe străine. Însă nici nu ȋmi putea refuza ferm ȋnscrierea, ȋntrucȃt locuiam ȋn zona arondată școlii. Așa ȋncȃt s-a ajuns la un compromis: să mi se găsească o grădiniţă unde să primesc statutul de șoim al patriei. Familia a apelat la o grădiniţă din apropiere care urma să oficieze festivitatea ȋn curȃnd. Așa ȋncȃt am urmat cursurile acesteia timp de … 3 zile, pentru a figura ȋn evidenţele lor, apoi a urmat festivitatea. În cele 3 zile am fost puternic prelucraţi privind alinierea RSR la nu știu ce politică externă – nu am ȋnţeles despre ce era vorba, dar ma gȃndeam că are legătură cu vreo riglă, pornind de la cuvȃntul ‘aliniere’. Am fost extrem de emoţionată, ȋntrucȃt, pe de o parte, ȋmi era dor de grădiniţa mea, de Frau, de colegii mei, apoi predarea ȋn limba romȃnă răstită nu ȋmi pria deloc. Pe de altă parte, uniforma de șoim al patriei mă enerva, pentru că nu ȋmi plăceau culorile, iar materialul mi se părea execrabil: un supraelastic extrem de neplăcut pe piele. Uniforma de zi cu zi era banală și se mototolea ușor, ȋn schimb nu era neplăcută, spre deosebire de cea de paradă. În plus, mi-am dorit mult să fiu stegar, ȋnsă am fost refuzată: doar băieţii puteau avea acest rol. Mi s-a părut extrem de nedrept (nu cunoșteam ȋncă termenul ‘misogin’). Festivitatea a fost seara, ȋntr-o ȋncăpere neaerisită, plină de părinţi emoţionaţi și copii plȃngăcioși. Nu mai ţin minte cȃt a durat chinul, pentru că am decis abrupt să părăsesc solemna adunare, nemulţumită olfactiv de băieţelul de lȃngă mine (căruia, apropo, i se permisese să fie stegar): copilul era atȃt de emoţionat ȋncȃt pantalonii lui suferiseră rușinos. Nu știu cum s-a terminat, că am refuzat să mă mai ȋntorc la ceremonie. Mama a primit ȋnsă documentul care menţiona că aveam gradul de ‘absolvent de grădiniţă, cu grad de șoim al patriei’ și am putut fi ȋnscrisă la școală.
Nici primirea ȋn organizaţia de pionieri nu a fost ȋntr-o notă mai veselă. Învăţătoarea ne tot promisese că va fi la Doftana. Din motive rămase pȃnă astăzi necunoscute, ne-a informat brusc că festivitatea era programată ȋn ziua următoare, ȋn școală, pe hol. Cică nu fuseserăm suficient de cuminţi pentru a avea onoarea de a merge la Doftana. Ni s-a explicat cum se va desfășura și așteptam cu nerăbdare, mai ales că doar cȃţiva urma să primim cravata de pionier cu acea ocazie. Restul, altădată, cȃnd vor merita… În ziua festivităţii, știam că se vor face propuneri de primire ȋn organizaţie (totuși, nu am auzit niciodată să fi fost respinsă vreo propunere) și cineva care ne cunoaște bine ne va caracteriza. Ei bine, despre mine a vorbit o elevă cu cȃţiva ani mai mare, pe care nu o mai văzusem niciodată. Învăţătoarea mi-a aruncat cravata pe umeri și mi-a innodat-o, șoptindu-mi să fac rost pȃnă a doua zi de un inel cu care sa o leg ‘elegant’. Cumva, fetiţa care vorbise despre mine a ajuns ȋn preajmă, așa că am profitat și am intrebat-o de unde mă știe. Mi-a raspuns că nu mă cunoaște, dar ȋi dăduse diriginta ei cȃteva propoziţii despre mine. Deci totul fusese doar o mascaradă. A fost cea mai tristă zi din clasa a II-a.
Ca UTC-istă a fost mai plăcut. Primirea ȋn organizaţia UTC a avut loc tot ȋn etape: cei mai ‘merituoși’ am ajuns UTC-iști in clasa a VIII-a, restul, habar nu am cȃnd, probabil ȋn liceu. Doar că, fie secretara UTC a uitat să ȋmi spună cȃnd e festivitatea, fie chiar nu s-a organizat. Într-o zi am primit pur și simplu carnetul UTC și mi s-a spus ca trebuie să ȋl plătesc o dată cu prima cotizaţie. Ocupată cu examenul de admitere la liceu, am neglijat să plătesc cotizaţia. Nu ȋmi mai amintesc cȃt era, pentru ca neplătită a rămas pȃnă la dizolvarea organizaţiei UTC, ȋn 1989.
Bunica: Nu am amintiri plăcute sau total neplăcute. Țin minte că mă agasau toate ceremoniile și mai ales accesoriile: cravata, inelul de la cravată, cordeluţa sau numărul matricol. Le pierdeam, se răsuceau, se mototoleau. Îmi erau potrivnice.
- Reporter: Unii elevi abia așteptau să fie făcuţi pionieri. Ai făcut parte dintre aceștia?
Mama: Era un mesaj indus subtil: numai pionierii erau de ȋncredere, apreciaţi etc. Dacă făceai parte din prima ‘tranșă’ de pionieri, ȋnsemna că ești un elev bun, silitor etc. Așa că mi-am dorit să ajung pionier, dar nu pentru mȃndria de a face parte din organizaţie, ci pentru a mi se recunoaște meritele de elevă premiantă.
Bunica: Nu am trăit deloc emoţii mari și nu ȋnţelegeam de ce părinţii mei se agitau să cumpere un costum de pionier de calitate mai bună. Existau fuste cu diferite croieli și din diferite materiale. Pentru mine, toate erau la fel de incomode.
- Reporter: Cum a fost experienţa primei olimpiade? Cȃt de diferit era procesul faţă de desfășurarea actuală a acestora?
Mama: Prima olimpiadă a fost ȋn clasa a V-a, la limba romȃnă. Profesoara (una dintre preferatele mele) a menţionat-o chiar de la prima oră, iar pregătirea a ȋnceput chiar din septembrie. S-au ȋnscris toţi elevii care doreau să participe, apoi a ȋnceput pregătirea: cȃte o oră, de două ori pe săptămȃnă, ȋn afara orelor de curs. Pe măsură ce inţelegeau cam care va fi volumul de lucru ȋn plus, unii au renunţat, așa ȋncȃt am rămas doar nucleul care am mers mai departe. Pregătirea aceasta m-a ajutat să iau note foarte mari atȃt la admiterea la liceu, cȃt și la facultate, fără să fi făcut nici măcar o oră de meditaţii. Nu mai știu care erau datele de desfășurare, dar subiectele erau mult mai complexe decȃt acum, mai ales la gramatică. Beneficiam de o săptămȃnă liberă ȋnainte de fiecare etapă a olimpiadelor, timp ȋn care nu mergeam la școală, ci ne odihneam, repetam și mai discutam la telefon cu profesoara, cȃnd simţeam nevoia de clarificări. Olimpiadele aveau loc duminica, ȋntrucȃt noi aveam cursuri de luni pȃnă sȃmbătă. Deși ȋn liceu am primit extrem de multe premii, nu ȋmi amintesc să ȋmi fi fost răsplatit financiar sau material efortul și ȋn gimnaziu. Nu contează: am intrat la facultate gratis, adică doar cu pregătirea la gramatică din gimnaziu.
Bunica: Nu se organizau olimpiade, dar am participat la concursuri de creaţie pentru revista “Cutezătorii” și la campionate sportive. Selecţia se făcea la nivelul școlii, apoi pe capitală și ȋn sfȃrșit, redactorii revistei alegeau materialul potrivit.
- Reporter: Cum era relaţia elev-profesor pentru tine? A influenţat direct alegerea carierei? Dacă da, cum?
Mama: Am avut profesori excepţionali, execrabili și mediocri. Pe ultimii i-am uitat cu totul, au trecut prin viaţa mea fără să lase nicio urmă.
Primii, cei excepţionali mi-au influenţat alegerea carierei. În școala generală eram o mare admiratoare a profesoarelor de romȃnă și franceză, iar ȋn liceu, a profesorilor de romȃnă și engleză, cărora li s-a adăugat și cel de matematică. Cu toate că nu aveam nicio aplecare spre această materie, m-a captivat: era un gentleman și nu m-a taxat niciodată din cauza dezinteresului meu pentru materia lui. Ba mai mult, m-a ȋncurajat ȋn direcţia dorită de mine. Într-o perioadă cȃnd nici nu ȋndrăzneam să ne gȃndim la școala online, discutam cu el posbilitatea realizării unui proiect pe calculator, pe celebrul HC85, ȋn care să reprezentăm cromatic sentimentele unor personaje din operele studiate. Discuţia s-a axat mai ales pe Vitoria Lipan. Din păcate, proiectul nu s-a concretizat niciodată.
Am avut profesori de la care am ȋnvăţat eleganţa pedagogică, dar și profesori cărora nu le-am păstrat amintiri plăcute. Am avut 5 diriginţi ȋn liceu și doi dintre ei, ambii profesori de limba romȃnă, au fost admirabili. Primul diriginte din liceu a fost ca un balsam după experienţa dirigintei din gimnaziu, a cărei atitudine ne-a marcat adolescenţa. Dl Ieremia ne-a fost diriginte doar un trimestru, apoi a fost numit director adjunct, dar a rămas extrem de apropiat de noi. Profesorii de limba romană (ȋncepȃnd din gimnaziu) au fost modelul meu de oameni de litere și au contribuit din plin la formarea mea ca filolog. Deși ȋntre profesoara de engleză din gimnaziu și mine a existat o antipatie reciprocă ȋncă din prima oră, cea din liceu m-a cucerit pe loc și mi-a devenit model: Coca Șovu, soţia scriitorului George Șovu, era impecabilă ȋn toate privinţele. Am avut șansa să lucrez cu versiunea reală a profesoarei din cărţile lui Șovu: profesoara mignonă, cu ochi verzi, pentru care eleganţa era singurul mod de fi. În ora ei nu simţeam niciodată că suntem elevi ȋn vremuri comuniste; nici măcar secretarul de partid sau directorul, obsedaţi de controlul matricolei, nu ȋndrăzneau să ȋi deranjeze ei ora. Și acum, ȋntȃlnirile cu dna Șovu sunt prilej de fină și extrem de apreciată bucurie. Una peste alta, umaniștilor pe care i-am ȋntȃlnit de-a lungul carierei de elevă le păstrez amintiri tare frumoase.
Mai are omul de astăzi CER?
Bunica: Profesorii erau ca și acum: unii, corecţi și dedicaţi profesiei; altii, chiulangii; unii, aroganţi; cȃţiva, obsedaţi de ţinuta “regulamentară”. Îmi aduc aminte cu plăcere doar de profesorii de matematică, fizică și sport din liceu. Niciun profesor nu m-a influenţat ȋn alegerea profesiei.
- Reporter: Știu că ai fost comandant de detașament și adjunct de comandant de unitate ȋn școala generală. Care erau atribuţiile tale ȋntr-o zi?
Mama: Nu mai știu exact care erau atribuţiile, dar ocupaţia noastră de bază ar fi trebuit să fie asigurarea liniștii ȋn oră și ȋn recreaţii. Ceea ce eu nu prea făceam, pentru că mi se părea mai normal să se ocupe profesorii de atmosfera din clasă. Ni se cereau tot timpul liste cu elevii care: au făcut gălăgie, au aruncat hȃrtii pe jos, nu s-au tuns, au unghiile murdare, au caietele dezordonate, se bat, etc. ‘Uitam’ să le ȋntocmesc. Tot noi ne ocupam de propagandă: eram niște excelenţi agenţi de marketing pentru vȃnzarea revistelor ‘Luminiţa’ și ‘Cutezătorii’, pentru colectarea materialelor refolosibile (hȃrtie, sticle și borcane, plante medicinale etc). Și, evident, eram cei asupra cărora ȋși vărsa nervii diriginta furioasă că nu am ieșit primii la ȋntrecerea pe clase, că nu s-au cumpărat mai multe reviste, că au fost elevi absenţi de la munca patrioticăa etc.
În schimb, m-am folosit din plin de aceste funcţii atunci cȃnd diriginta, o persoană extrem de dură și părtinitoare, a decis ca un elev să se radă pe cap, ȋntrucȃt luase o notă proastă la matematică și făcea clasa de rușine. La ȋnceput, am ȋncercat să ȋi explic ei cȃt de nedreaptă și exagerată este pedeapsa, dar nu am reușit decȃt să o enervez mai tare. De fapt, extrem de tare. Pentru că mă temeam că va lua o foarfecă și ȋl va poci chiar ea, m-am dus la directoare și i-am explicat situaţia. Fiind o persoană mai calmă, aceasta mi-a dat dreptate, dar a chemat-o pe dirigintă ȋn cabinet pentru a aplana conflictul. Aflȃnd că o pȃrȃsem, a explodat și mi-a promis o viaţă extrem de amară pe viitor. E drept că anii care au urmat au fost un calvar ȋn clasa ei, dar colegul nu a mai trebuit să se tundă chilug.
Ceea ce ȋmi displăcea teribil era momentul cȃnd trebuia să dau raportul la careuri: ‘Tovarășe comandant de unitate, efectivul clasei … este complet și gata pentru ȋnceperea ceremoniei. Raportează comandant de detașament, eleva S. C. (obligatoriu, numele de familie primul!)’. Evident că era inacceptabil să raportăm absenţi, așa ȋncȃt trebuia să inventăm tot felul de scuze. În afară de șnururi (galben și albastru), trese și niște insigne metalice care deformau cămașa – pe care le purtau doar comandanţii – nu am avut alte beneficii de pe urma acestor funcţii.
- Reporter: Erau diferite atribuţiile unui pionier de cele ale unui UTC-ist?
Mama: Da. Pionierul trebuia să fie cinstit, muncitor, bla bla bla și, mai ales să participe la nenumărate careuri. Multe, ȋn curtea școlii, ȋn frig sau pe caniculă, ȋn uniformă – diriginta putea purta linștită paltonul și nelipsita căciulă de vulpe polară. UTC-istul cred că trebuia să fie și el cinstit, muncitor etc (nu am citit niciodată statutul), dar nu mai trebuia să participe la acele acţiuni plictisitoare și inutile. Trebuia ȋnsă să ia parte la orele de PTAP (Pregătirea Tineretului Pentru Apărarea Patriei): un fel de instrucţie militară mai ușoară. Eram ocupată cu pregătirea olimpiadelor și profesorii nu aveau pretenţia să ȋmi pierd vremea și la așa ceva. Așa că nu știu prea multe. Nu ȋmi amintesc să fi existat comandanţi și ȋn liceu. În schimb existau ‘responsabili’: cu propaganda, cu organizarea evenimentelor extrașcolare (repetiţii pentru spectacolele omagiale) etc.
Bunica: În școala generală, diriginta, care era și secretara de partid a școlii, excela ȋn organizarea de evenimente, concursuri ȋntre clase, acţiuni de curăţenie ȋn școală. La liceu, toată lumea era mult mai relaxată și ȋn afară de plata cotizaţiei și niște ședinţe de formă, nu se ȋntȃmpla mare lucru.
- Reporter: Cum se desfășura o ședinţă UTC?
Mama: Ședinţele UTC erau organizate de diriginţi. Așa că, ședinţele se desfășurau mai plictisitor/ agasant sau mai rapid, ȋn funcţie de cȃt de implicat/ laș sau curajos era dirigintele. Eu am avut noroc de diriginţi care organizau foarte rar așa ceva și aveau grijă să nu pierdem mai mult de 15 min/ trimestru.
Bunica: Elevi ȋn prezidiu, luări de cuvȃnt pe marginea ordinei de zi, laude, reproșuri și ameninţări, planuri, promisiuni, lozinci și clișee. Mereu la fel. Plictisitor. Unii afișau un aer serios și abordau o ţinută scorţoasă, de care se lepădau de ȋndată ce se termina ședinţa și pleca reprezentantul profesorilor. Fals.
- Reporter: Ai absolvit liceul după Revoluţie. Cȃt de diferită a fost perioada ianuarie-iunie 1990 de restul? Te-ai adaptat ușor?
Mama: Ooooh, m-am adaptat extrem de ușor, ȋntrucȃt se ȋmplinise ȋn sfȃrșit ceea ce ȋmi dorisem dintotdeauna: să scap de regimul acela ermetic și stupid.
Am prins două trimestre după Revoluţie, o perioadă foarte diferită de tot ce experimentasem pȃnă atunci. Unii profesori erau entuziaști și făceau deja planuri pentru o viaţă nouă, un stil nou de predare, lecţii, teme și metode noi etc. Alţii ȋncă nu depășiseră momentul și ne sfătuiau lași să purtăam ȋn continuare uniforma regulamentară, să ne prezentăm miercurea la PTAP (deși structurile acestea se desfiinţaseră deja) etc. Întrucȃt urȃsem uniforma, am aruncat-o ȋncă din decembrie, așa că prima zi a trimestrului 2 m-a prins direct ȋn civil. De matricolă și cordeluţă nu ȋmi păsase prea mult nici ȋnainte și apreciasem extrem de mult maniera ȋn care se desfășura ora de engleză: de la prima ȋntȃlnire, profesoara ne ‘avertizase’ că ea nu are timp să vȃneze lipsuri (sarafan scurtat sau strȃmtat, cordeluţă-lipsă, matricolă-lipsă, culori interzise etc), ci va aprecia doar atitudinea noastră vis-a-vis de ora ei. S-a ţinut de cuvȃnt: a fost un profesor extrem de corect, singura exigenţă vizȃnd pregătirea noastră la specialitatea ei. Existau doi profesori ambiţiosi care vegheau ca toată suflarea liceului să fie ‘regulamentar’ ȋmbrăcată, dȃnd buzna ȋn ore pentru a vȃna greșeli, ȋnsă nici măcar ei nu ȋndrăzneau să deranjeze ora de engleză: acolo eram ȋn siguranţă. Nici modul de adresare nu a fost o problemă, pentru că oricum nu mă adresasem niciodată cu ‘tovarășul profesor/ tovarășa profesoară’. Ambiţia mea de a numi profesorii domn/ doamnă ȋl agasase teribil pe un profesor-inginer care ȋși făcuse un obicei din a mă asculta la fiecare oră. Ghinionul lui: aveam o memorie fotografică excelentă și, deși nu aveam niciun interes pentru specialitatea lui, reușeam să redau lecţia perfect, așa ȋncȃt nu reușea niciodată să ȋmi dea notă mică. Deși mi-a mărturisit că ȋși dorește mult. Momentul Decembrie 1989 i-a picat foarte prost, pentru că nu mai avea niciun motiv să ȋmi reproșeze comportamentul ‘nedemn de un tȃnăr UTC-ist’.
Bunica: Am absolvit liceul ȋnainte de Revoluţie și ultimul an/ trimestru a fost aproape la fel ca și ceilalţi. Se ȋnvăţa constant, temeinic, așa ȋncȃt nu am simţit că ȋn ultimul an am făcut un efort mai mare pentru bacalaureat. Astfel, am avut timp pentru pregătirea pentru facultate.
- Reporter: Care este cea mai frumoasă/ memorabilă amintire din perioada liceului?
Mama: Pentru că avusesem parte de o dirigintă stresantă ȋn gimnaziu (arogantă, permanent nervoasă, părtinitoare, instigatoare), primul diriginte din liceu a fost o ȋntȃlnire de neuitat: era un tip ȋn vȃrstă, foarte elegant, extrem de calm, amuzant și care inspira liniște. Era fix ce aveam eu nevoie după experienţa cu diriginta ţȃfnoasă. Deși am avut 5 diriginţi ȋn liceu și am nenumărate amintiri plăcute, ȋntȃlnirea cu el este cea pe care aș plasa-o pe primul loc. Probabil că nu degeaba el a fost primul om pe care l-am cunoscut la intrarea ȋn liceu.
Bunica: Festivitatea de absolvire și balul care s-au organizat ȋn sala de festivităţi, sala de sport, cantina și curtea liceului și care au durat pȃnă dimineaţă.
- Reporter: Ce perioadă a fost cea mai placută?
Mama: Liceul a fost perioada mea preferată. Am cunoscut profesori care și-au pus o amprentă puternică asupra mea. Dacă trebuie să restrȃng mai mult perioada, atunci ultimele două trimestre din clasa a XII-a, cele de după Revoluţie au fost preferatele mele: scăpaserăm de balastul activităţilor obligatorii (cartofi, pietre, munci voluntare sau patriotice, spectacole istovitoare pe stadioane etc), nu mai vȃna nimeni matricola la poartă și se cernuseră caractere: unii profesori erau ȋmbufnaţi pentru că pierduseră sprijinul partidului, alţii erau entuziaști și se simţeau ȋn sfȃrșit liberi. Atmosfera era cu atȃt mai plăcuta cu cȃt scăpaserăm și de ifosele colegului de clasă ȋnsărcinat cu șoptitul la Securitate – adică securistul-adolescent al clasei. Finalul clasei a XII-a a fost tare trist pentru el, ȋn timp ce noi ne simţeam ȋn sfȃrșit liberi să discutăm orice.
Bunica: Liceul pentru că erai mai apreciat pentru calitatea de elev decȃt pentru cea de UTC-ist.
Citiți și Mințile lui Mulligan
