VORBEȘTE! (Codul secret al anilor de liceu)

“Vorbește!” este un volum al autoarei americane Laurie Halse Anderson, o carte-strigăt de ajutor către profesori, către cei care ar putea lua măsuri împotriva găștilor din școli, dar nu o fac întotdeauna, fie pentru că nu observă situațiile critice, fie pentru că speră că lucrurile se vor rezolva de la sine.

Totul începe cu o durere de stomac. Durerea Melindei Sordino în prima zi de liceu. Îi este greu încă din autobuzul care o duce către școală, căci în vacanța de vară îndrăznise să vorbească. De atunci era o paria. Nu mai avea prieteni pentru că stricase o petrecere îndrăznind să cheme poliția. Fusese taxată rapid de adolescenții care acum, în prima zi de liceu, o transformă în coș de gunoi. La propriu. Adică îi aruncă în poală ambalajele sandwich-urilor lor. Distracția generală fusese mai importantă decât gravitatea unei situații sau suferința cuiva. Leit-motiv întâlnit adesea astăzi, în societatea care nu mai are un sistem de valori.

La festivitatea de început de an este de asemenea evitată, deoarece făcuse greșeala “uriașă” de a se prezenta cu părul “cum nu trebuie”, cu hainele “cum nu trebuie”, cu atitudinea “cum nu trebuie”. Greu de spus cine decide “cum trebuie”. Personajele populare, evident. Rachel, care fusese prietena ei cea mai bună, îi întoarce spatele și râde zgomotos cu noile ei amice. Universul este însă cumsecade și îi aduce alături o altă paria, cel puțin pentru moment: o nou venită în școală – Heather.

Anul școlar începe în forță, cu eternul zid între profesori și elevi: obsedați doar de specialitatea fiecăruia, oamenii de la catedră sunt prea (pre)ocupați să observe atmosfera din clasă. Profesoara de engleză evită să își privească elevii în ochi (ar putea desluși romane-fluviu și nu are chef), preferând să vorbească cu privirea ațintită doar asupra steagului (simbol neutru), cel de studii sociale intră în clasă ca la vânătoare (mai întâi îi amintește Melindei că va fi cu ochii pe ea tot anul, un soi de încurajare dezarmantă, apoi începe predarea obișnuită, plată), cea de spaniolă este prea atentă la propriile gesturi teatral-exagerate care însoțesc predarea. Ora de sport este umilitoare (fără beneficii asupra sănătății, așa cum ar fi de așteptat), căci trebuie să se schimbe în vestiarul comun. E clar că era deja decis ca victima să fie considerată vinovată. Bibliotecara și profesorul de desen sunt singurele persoane care se decupează din personalul școlii și au timp și pentru Melinda. Bibliotecara este întelegătoare, iar profesorul de desen, dl Freeman, aplică o metodă personală care ajunge la sufletul tinerei. Ocazie cu care aflăm că elevii au și suflet și nu sunt doar niște unități educabile, cărora li s-a repartizat o bancă și un număr matricol în catalogul-armă. Profesorul de desen are un nume simbolic, restul primesc porecle sau sunt ignorați de Melinda, în funcție de situație.

“Nu ești tu aia care a chemat poliția?… La petrecerea aia, fratele meu a fost arestat. A fost concediat din cauza arestării. Nu pot să cred că ai făcut așa ceva. Nenorocito!”

Laurie Halse Anderson (pinterest.com)

Sora celui reclamat nu ezită să își atace victima, pe Melinda, în mijlocul unui moment festiv. Nu ezită nici să o păruiască. De ce? Pentru că știe că nimeni nu va interveni. Corpul profesoral este prea ocupat cu propriile discursuri.

Nimeni nu își pune problema: de ce a fost nevoie să fie chemată poliția? A fost cercetat cazul? Ce s-a descoperit? Ce pedeapsă a primit acuzatul? Nu de alta, dar să nu riscăm să stăm confortabil la masă cu cine știe ce personaj periculos. Să fie doar dezinteres? Vom afla.

Nici atmosfera de acasă nu are darul de a ameliora lucrurile. Din eleva bună în gimnaziu, Melinda ajunsese să nu mai aibă note de trecere în liceu, iar părinții erau și ei prea (pre)ocupați de a fi într-o competiție: fiecare încerca să aibă cuvântul decisiv și autoritatea maximă. Niciunul nu se deranja să afle motivele care au dus la schimbarea de temperament și atitudine față de succesul academic a fiicei lor. În timp ce acasă nu primește atenția necesară, la școala trăiește senzația permanentă că se dezumanizează în banca din spatele clasei, unde i s-a stabilit locul. Și îl întâlnește ocazional, pe holurile liceului, pe băiatul din cauza căruia fusese nevoită să apeleze la ajutorul poliției. Iar acesta nu se sfiește să îi șoptească insinuant “Carne proaspată”. În definitiv, nimeni nu îl pedepsise în niciun fel. Deci, de s-ar fi sfiit?

Profesoara de sport o remarcă și ar vrea să o ia în echipa liceului, dar nu întrunește condiția mediei minime: are A doar la desen. Încearcă să vorbească cu colegii ei să o ajute pe Melinda să își îndrepte notele, însă trebuie să recunoască (cu voce tare) că profesoara de engleză e imposibilă. Deci sunt și profesori care își văd colegii așa cum sunt, cu defectele lor reale și recunosc acest lucru. Parcă am mai prins puțin curaj. Dar Melinda este în continuare singură și a sosit momentul să admită că are nevoie să se simtă apărată, ocrotită, neavând măiestria necesară de a face față singură universului dur al adolescenților dominatori, lași, superficiali, agresivi și răzbunători. Începe să înțeleagă cum funcționează și lumea adulților.

Nu, bullyingul nu dispare niciodată de la sine. Deși mulți profesori sau conducători de școli propovăduiesc acest concept. Din contră: situația se agravează întotdeauna. În cazul Melindei, băiatul de la petrecerea din vară devine agresiv și o atacă în toaleta școlii. Încearcă să o violeze, dar toată furia acumulată în ultimul an îi da fetei puterea să îl îndepărteze. Ar spune cuiva, dar cui? Acasă, părinții sunt prea ocupați cu ei înșiși, au uitat de ce și-au dorit să devină părinți. La școală, nimănui nu îi pasă. Doar dl Freeman este un bun ascultător, iar adolescenta profită pentru a i se destăinui. Este singura materie la care primește A+. Restul profesorilor nu avuseseră timp de ea în anul școlar ce tocmai se încheiase.

Abia acum aflăm că Melinda fusese violată la petrecerea din vară. Prietenii prezenți (oare cum mai știm cine ne este prieten și cine nu?) au considerat reacția ei doar un gest prostesc care le-a stricat distracția și imaginea. Auzi: să te plângi pentru atâta lucru? E drept că părinții nu știau, evenimentul fusese organizat fără știrea lor. Dar unii au aflat și au preferat să păstreze tăcerea. Știti cum e: te legi la cap aiurea (te mai și cerți cu părinții altor copii, a căror companie parcă nu merită pierdută pentru un fleac de viol).

“Vorbește!” este un roman dur, puternic, a cărei eroină povestește cu voce amară nedreptățile și dezvăluie lumea ipocrită a adolescentei. Dar și universul celor care au puterea să o facă mai frumoasă, dar nu își complică existențele. Atât narațiunea cât și dialogurile mustesc de furie, rușine, eliberare, depresie, înfricoșare. Personajele conturate extrem de clar, parcă într-un tuș de un negru provocator, ce nu se va șterge niciodată, scot la iveală realități pe care preferăm să nu le vedem: răutatea dintre copii, manipularea adolescenților slabi de către cei puternici sau populari, indiferența majorității, diminuarea sentimentului matern.

Mesajul autoarei:

“Mi-ar face plăcere să cred că, pe undeva, Vorbește! va ajuta să vă găsiți glasul lăuntric. Însă Vorbește! este doar un instrument. Adevărații eroi sunt aceia dintre voi care au scrutat în adâncul ființelor lor – dincolo de frică și rușine și depresie și furie – și și-au găsit curajul de a-și spune poveștile. Am cel mai profund respect pentru ei.”
(Laurie Halse Anderson)

N.N.

Laurie Halse Anderson este o autoare americană cunoscută mai ales pentru romanele sale pentru tineri adulți. Născută pe 23 octombrie 1961, Anderson a devenit recunoscută la nivel internațional prin romanul său de debut, „Speak”, publicat în 1999. Această carte, care tratează tema violului și a traumei adolescente, a fost lăudată pentru abordarea sensibilă și puternică a subiectelor dificile și a fost transformată într-un film în 2004.

Anderson a scris și alte cărți remarcabile, inclusiv „Fever 1793”, care se bazează pe epidemia de febră galbenă din Philadelphia în 1793, și „Chains”, care face parte din seria „Seeds of America” și abordează povestea sclaviei în timpul Revoluției Americane. Lucrările ei sunt cunoscute pentru abordarea temelor puternice și relevante, cum ar fi identitatea, trauma și reziliența.

Pe lângă cărțile pentru tineri adulți, Anderson a scris și cărți pentru copii și a fost onorată cu numeroase premii pentru contribuțiile ei în literatura pentru tineri. Ea este cunoscută pentru capacitatea ei de a vorbi deschis despre problemele cu care se confruntă adolescenții și este considerată o voce importantă în literatura pentru tineri adulți contemporană.

Cartea ei „Speak”, publicată în 1999, a fost adaptată într-un film cu același nume în 2004. Filmul „Speak” este o dramă, cu Kristen Stewart în rolul principal ca Melinda Sordino, o adolescentă care devine aproape mută după ce a trecut printr-o experiență cutremurătoare. Filmul a fost bine primit și a fost lăudat pentru modul în care a tratat subiecte dificile precum trauma și recuperarea după un abuz se*ual.