Eseul de față caută răspuns la întrebări: precum se poate vedea, oare în familie se poate vorbi doar de sentimente și legături de sânge sau este mult mai mult de atâta? Cât este de importantă familia în procesul civilizării? Ce rol joacă familia în cultura contemporană, dar și ce rol a jucat/joacă cultura în formarea și transmiterea culturii?

Însă întrebarea centrală care ne poate apăsa cel mai mult este lagată de modul în care se transformă familia într-o cultură aflată în tranziție.

Pentru început, dacă se dorește descrierea familiei, descoperim că nu este doar un concept abstract şi nici un câmp sentimental. Familia, în viziunea mea reprezintă chiar problematica ce stă la baza civilizării umanităţii.

Ca atare, aducând în discursul individual familia, se trezesc varii sentimente precum  iubire, apartenenţă, siguranţă, etc./, respectiv se aduc  sentimente precum familiaritate şi apropiere. Totuși, intimitatea pe care ne-o conferă familia, este doar un construct al epocii moderne, al industrializării şi capitalismului.

În schimb, această celulă primară în care se organizează societatea conferă individului elemente necesare atât pentru dezvoltare personală cât şi a evoluţiei grupului, precum identitatea şi securitatea.

Astfel, familia este, din illo tempore, o formă elementară de organizare, care, bineînţeles, a fost modelată de epoci şi culturi,  transformându-se încontinuu, dar rămânând un model şi transmiţător al culturii.

În primul rând, pentru înțelegerea rolului jucat de familie în cultura contemporană, este recomandată observarea evoluţiei modului de construcție al familiei, care prezintă o  transformare de-a lungul culturilor. Aceste transformări nu sunt ușor de urmărit în timpurile străvechi, însă în epoca (post-)revoluţiei agrare, într-o cultură post-agrară şi (post-)industrială, s-au păstrat două modele de familie: cea monogamă, specifică Occidentului şi culturii creştine şi cea poligamă, specifică mai ales Orientului. 

În al doilea rând, se poate observa că Europa/Occidentul creștin a construit un model de familie monogamă, care a devenit un arhetip cultural/ un model al culturii europene. Această familie fiind compusă din un bărbat și o femeie, care au fost uniți de biserică în fața Domnului, printr-un legământ sacru ce nu poate fi rupt.

Astfel, pentru cultura occidentală de după Sf. Augustin și până în secolul al XX-lea, familia este un element esențial, fără de care viața nu s-ar putea concepe. Mai mult de atât,  pentru un creștin, această unitate sacră dintre bărbat și femeie nu este doar o uniune temporală, ci este un dar divin atemporal.

Varga Istvan Attila

În această condiție, această familie, chiar și pentru biserică, este un loc esențial, în care copiii primesc o educație creștină/ în spirit creștin. Însă același lucru este valabil și pentru orice altă cultură, familia fiind nucleul primar în care copilului este transmisă spiritualitatea și cultura aparte civilizației din care provine, dar nu neapărat civilizației propriu-zise.

Nu în ultimul rând, se poate observa că revoluția sexuală din secolul al  XX-lea a transformat numeroase puncte de vedere în ceea ce privește familia, care nu mai este neapărat o uniune între un bărbat și o femeie/ femeie și bărbat, respectiv nu mai este nici atemporală. Construcția familiei întră în dreptul individului și este sanctificată de iubirea resimțită de individ, care atunci când dispare permite deconstrucția legăturii.

Astfel, familia, în epoca (post-)revoluției sexuale, nu mai este decât o unitate dintre două persoane bazată pe o iubire temporară, care, asemenea culturii postmoderne, este într-o continuă tranziție. Însă ce efecte poate avea acest deconstructivism postmodern asupra unei culturi aflate în tranziție, putem afla căutând (re)descoperirea identității.

Cultura/subculturile rome ne oferă exemple foarte interesante al unei culturi, așa cum s-a menționat, aflată în tranziție, căutând redescoperirea sinelui. De asemenea, discutând despre cultura romilor, nu se discută despre o cultură unitară, ci despre o subcultură, iar unele sunt tradiționale, altele în transformare, în căutare, iar altele asimilate, păstrându-și doar câteva elemente de identitate etnică.

Astfel, în culturile rome tradiționale, asemenea altor culturi tradiționaliste, familia esențială este construită pe baza structurilor prestabilite, conform voinţei părinţilor. În schimb, în subculturile aflate în tranziție, acest model tradiţional este înlocuit, căsătoria nu mai este tabuizată, reprezentând adesea doar un concubinaj. În același timp, divorțul (într-adevăr adesea doar din partea bărbaților) şi recăsătoria sunt permise, ceea ce duce la formarea familiilor aşa-zis destrămate.

Prin urmare, transformarea și destrămarea familiei duc la o deconstrucție civilizațională. În timp ce civilizația/ cât și culturile tradiționale aveau o durată de viață îndelungată, cea postmodernă este în continuă tranziție. De asemenea, deconstrucția familiei, prin fenomenul familiilor destrămate, duce adesea la transferul unor modele culturale nonconformiste, care devin adesea sinonim al inculturii. 

  Citiți și despre Recivilizarea individului