Despre psihologi numai de bine nu

Cu toate că mi-aș dori să pot aplica zicala care se termină în „numa’ de bine”, atunci când vine vorba despre psihologii din România, nu pot, din păcate. Așa că voi spune „Despre psihologi numai de bine nu!”. Sigur că la o primă citire sună foarte dur sau nedrept, dar țin să menționez că nu e cazul tuturor psihologilor. Cu siguranță există și psihologi dedicați, profesioniști, imparțiali, adică așa cum ar trebui să fie. Din păcate, însă, sunt prea puțini și îmi permit să afirm asta, având în vedere faptul că sunt o persoană care a făcut suficiente ședințe de psihoterapie cu suficienți psihologi care m-au dezamăgit.

În România psihologia este stigmatizată, lucru bineștiut: dacă mergi la psiholog, ești nebun, psihologia e o prostie, psihanaliza o blasfemie și așa mai departe. De bine, de rău, pe lângă banii pe care i-am pompat (mai mult degeaba decât cu folos) în psihologi care se află-n domeniu ca nuca-n perete, am făcut la facultatea absolvită doi ani de cursuri de psihanaliză, am făcut și practica anuală într-o vară la un centru de psihanaliză, am asistat la o prezentare de pacient și sunt pasionată de tot ce ține de tulburările de personalitate, așa că citesc mult și din proprie inițiativă pe subiect, caut videoclipuri relevante și, per ansamblu, cred că nu vorbesc doar ca să mă aflu-n treabă.

În psihoterapie e esențial să se formeze relația pacient-terapeut, ceea ce înseamnă că între cei doi (atunci când nu discutăm de terapie de cuplu sau de grup, care implică mai mult de două persoane) trebuie să existe o compatibilitate. Faptul că unui individ nu-i place un anume psihoterapeut, nu înseamnă neapărat că nu profesează bine. În egală măsură, e posibil ca un terapeut să simtă, după o ședință sau două, că nu ar putea ajunge prea departe cu un anume pacient, că nu l-ar putea ajuta în mod real. Aceste lucruri se întâmplă frecvent și nu denotă neapărat incompetență, ci, în primul rând, incompatibilitate. În calitate de psiholog, te poți forma pe o anumită ramură sau mai multe, întrucât psihologia, asemenei filosofiei, e o știință complexă, care nu poate fi îmbrățișată și stăpânită total de un învățăcel, respectivul individ urmând, prin studiu, să-și dea seama ce traiectorie vrea să urmeze, ce fel de terapeut vrea să devină, pe ce tip sau pe ce tipuri de terapie se va specializa.

Terapia cognitiv-comportamentală reprezintă o bază bună, dar nu mi se pare deloc suficientă, iar în cazul anumitor persoane chiar nu funcționează. Stilul ăsta de „Hai că poți!” și „Dacă vrei, se poate!” sau monstruozitatea „Nu treci peste traumă pentru că nu vrei.” mi se pare, mai degrabă, o atitudine cu reminsicențe comunist-balcanice decât o aplicare sănătoasă și pertinentă a unor teorii științifice. Cu toate acestea, foarte mulți psihologi (pentru care probabil că psihologia e doar un business) se rezumă la aceste teorii specifice, cel mai probabil din comoditate. Repet, nu toți, dar foarte mulți și foarte mulți absolvenți din Cluj-Napoca, cu toate că e o facultate grea și se presupune că ar trebui să nu învețe studenții că psihanaliza e o prostie (nu am zis că toate teoriile psihanalitice sunt valide sau pertinente, dar dacă ar fi o prostie atât de mare, probabil că nu ar fi doldora de oameni atrași, în relații amoroase, de cei care seamănă fizic și la comportament cu părinții lor, dar în fine, nu e nimeni obligat să îmbrățișeze aceste teorii. Atâta doar că mă deranjează aroganța de a reduce la zero munca asiduă a unor cercetători reformatori doar pentru că nu rezonăm cu ea), să le bage pe gât mai puțină statistică și mai multe cursuri de etică, eventual, din moment ce atâția psihologi formați acolo dau cu bâta-n baltă în mod monumental în calitate de „profesioniști” în domeniu.

sursă foto: unsplash.com

Mi se pare inadmisibil să ai un teanc de diplome, răsfirat în rame argintii, frumos așezate pe pereți, în condițiile în care stai pe telefon în fața pacientului, ba mai și continui cu atitudinea asta după ce pacientul (care, ce să vezi, te mai și plătește) îți spune că nu i se pare normal așa ceva. În egală măsură, nu se poate să dai telefoane în timpul ședințelor de psihoterapie ca să rezolvi repede ceva și în rest să te uiți prin pacient, cu o totală lipsă de empatie (în condițiile în care empatia și dorința reală de a ajuta oamenii ar trebui să fie calități indispensabile unui psiholog) sau să depășești limitele profesionale și să începi să te tragi de șireturi cu pacientul sau să flirtezi cu el/ ea. În egală măsură, mi se pare inadmisibil să-ți povestească pacientul că a fost abuzat sexual și ție să-ți vină să râzi sau să-l ironizezi pentru problemele/ felul în care îți relatează problemele sale.

Chiar nu înțeleg de ce pentru psihologi suferința în dragoste la tineri e o prostioară trecătoare, ba chiar mai trebuie să le și spună asta, sub o formă sau alta. Nu știu cum să zic, dar sunt oameni care se sinucid din dragoste, oameni care suferă ani de zile din cauza unei iubiri neîmpărtășite sau care ajung pe tratament psihiatric din cauza traumelor provocate de o relație apusă. Nu chiar toți tinerii țopăie în club o lună, mai plâng încă o lună la Netflix și gata… Ar fi ideal, dar unii sunt mai profunzi, mai sensibili și ar trebui ajutați, nu marginalizați și desconsiderați, cu atât mai mult de către cineva care chiar se presupune că ar trebui să-i ajute într-un mod profesionist. Toate acestea își au originile în copilărie sau/ și în adolescență, iar în calitate de psihoterapeut ar fi normal să știi cum să „sapi”, nu să-i dai în cap în mod metaforic cuiva pentru felul în care se simte doar pentru că tu ești incapabil să-l ajuți (deși se presupune că ar trebui să fii). Iar aici ne întoarcem la ce am menționat mai sus, legat de compatibilitate: corect ar fi ca dacă un terapeut simte că nu poate ajuta un pacient, să-i recomande alt terapeut. Așa ar fi etic. Dar ce să vezi? Dacă ar proceda toți așa, ar pierde o grămadă de bani, așa că mai „bine” profită de traumele și de chinul cuiva, deși nu-l poate ajuta în mod real.

În egală măsură, consider că manifestările misogine nu ar avea ce să caute în cabinetul unui psiholog, cu siguranță nu atunci când vin din partea psihologului. Argumentul „Poate pentru că e bărbat și nu poți pentru că ești femeie.” ieșit din gura unui terapeut e… n-am cuvinte să descriu cum e.

Pe lângă pățaniile mele, am auzit de altele, de la alte persoane care au „beneficiat” de ședințe de psihoterapie. De exemplu, cineva, spunând unei noi terapeute, printre altele, că are tulburare de personalitate Borderline, cretina aia i-a spus, în glumă, că nu are zgârieturi pe vene, deci nu și-ar fi dat seama. Sincer, dacă poți să faci o asemenea glumă „bună” cu un pacient, ai putea la fel de bine să-ți arunci diplomele la WC și să tragi apa. Firește, tot în spirit de glumă.

Eu încurajez practicarea psihoterapiei, încurajez oamenii să caute ajutor, să meargă la psiholog atunci când simt. Mi se pare normal, de bun-simț și benefic. În egală măsură, însă, mi se pare normal, de bun-simț și benefic să existe terapeuți adevărați, nu de hârtie. Iar în acest moment, strict pe baza experiențelor mele, eu nu am pe cine să recomand, dacă m-ar întreba cineva, ceea ce e foarte trist și îngrijorător.

Îmi permit să fac două recomandări de seriale, în cazul în care vă interesează astfel de subiecte: primul este „In Treatment”, despre psihoterapeuți imperfecți, dar dedicați și care fac tot posibilul să-și ajute pacienții, serialul fiind disponibil pe HBO Max.

Cel de-al doilea serial poate fi vizionat pe Netflix și se numește „Gypsy”, reflectând atitudinea malefică a unei psihopate care se joacă de-a Dumnezeu cu pacienții ei.

Citește și: Orgoliul victimei