La un moment dat îmi făcusem o listă de principii estetice dintre care primul era ceva de genul: nu încerca să concurezi cu piatra, ci să-i reproduci esența frumuseții într-un limbaj. Vizual, lexical, muzical, de care o fi.
Scriitorii și filosofii care se revoltă împrotriva moralismului sunt de fapt deranjați, în mod analog, de morale artificiale care sunt puse mai presus de cele inspirate de natură.
Morala pe care o blamează cu precădere existențialiștii este fanfaronadă, ipocrizie, este o morala-discursivă a celor care nu caută decât să se pună într-o lumină bună sau a celor cu complexe de neprihănire, care se consideră fără pată, dar și imposibil de corupt sau dus într-o situație în care să se murdărească. Nietzsche, Nabokov, Dostoievski, Hesse, Sabato, Boll, Yourcenar (și seria e foarte lungă) sunt anti-moraliști în acest sens, detestă mondenitățile cu morgă mesianică, manierismele și pedanteriile didacticiste, ei mizează doar pe acele forme de moralitate care nu o contrazic pe cea a pietrei, care pun condiția umană într-o legătură de rudenie cu piatra.
Cărțile lor umăresc moralitatea fundamentală: adevărul, frumosul, dragostea, pacea. Aceste coordonate se subînțeleg în literatura bună. Este culmea golăniei să crezi că poate exista creație fără ele, că miza creației poate fi alta decât aceea de a le reconfirma.
Abolut toate formele de artă și cultură care au conacrat această civilizație le-au avut în vedere.
Cum ar fi să te apuci să scrii un poem sau să pictezi ceva și să afirmi insolent: dar să știți că nu vreau să spun nimic adevărat cu asta, nimic frumos, nimic cu sens sau cu miză existențială. Păi atunci nu mai bine te duci la pescuit?
La Bukovski apare o evidentă undă de auto-dispreț. La mulți imitatori ai lui (nu vreau să dau acum nume) aceleași lucruri sunt scrise cu infatuare oarbă, cu un soi de mândrie, ceea ce răstoarnă complet sensul și miza lucrurilor. Una e să fii copleșit de remușcări că ești incapabil de iubire și alta e să fii mândru.
Ceea ce este cel mai iritant este artificiul cosmetizant, revolta, cinismul sau ironia, chiar și denigrarea de sine în stil glamour… scepticismul glam, miserupismul glam, disprețul glam, atât în creație cât și în realitate. Estetizarea mondenă, în termeni de spectacol de revistă, a orice, ca și moralitatea mondenă, tabloidă, sunt evident doar mijloace prin care promotorii caută să se pună într-o postură favorabilă, admirabilă etc.
Am constatat acest lucru la persoane a căror constantă stare de bonomie, seninătate, temperanță, stăpânire de sine, pe scurt -zenisme- îmi par antipatice pentru că sunt, de fapt, doar poză. Publicitate. Sunt imagine de sine însiropată în calități imposibile, ne-naturale. Nu există ființe neagresive, neegoiste, lipsite de patimi, furii, frustrări, gelozii, instincte de cucerire și proprietate. Calmul unui coleric e emoționant, al unui placid impasibil e făcătură, căci nu e calm, e nepăsare. Nici nu cred în temperanța cuiva care nu a pierdut controlul sau în seninătatea celui care n-a avut stări abisale. Bunătatea din înclinație (*o spunea și Kant) nu se pune, căci e arbitrară și neprincipială, doar cea rațională, obținută prin deliberare, e de luat în considerare. Conviețuirea ne obligă să ni le temperăm. Moralitatea și bunătatea sunt efortul de a rămâne echidistanți în aplicarea principiilor, de a ne purta egal cu noi înșine și cu ceilalți din perspectiva lor. Moralitatea e o măsură coercitivă de multe ori auto-administrată. Ne cenzurăm pornirile agresive să zicem, pe criterii raționale. Dar uneori sunt necesare. A pretinde că nu le avem deloc sau că ne-am izbăvit de ele nu e doar o iluzie (minciună), ci și o inepție. Sunt ființe biologice, suntem nevoiți uneori să facem recurs la instinctele de apărare. Problema moralității este una a controlului, a dozajului și a discernământului. Ce reprimăm? Cât reprimăm.
Constat că problema, de cele mai multe ori, în gestionarea propriului caracter este aceeași cu cea care apare în gestionarea elementelor de expresivitate în creație, a stilului. Ce reprimi, de fapt? ce alegi să temperezi și ce alegi să cultivi? În moralitatea, estetica și armonia caracterului, naturale aici e filtrul… În cele false, chestiunea e doar simulată. Problema se comută pe planul producerii de aparențe: ce arăți / ce ascunzi?
Asta e ”morala” pe care o contestă și blamează și detestă existențialiștii. Un simulacru. El apare atunci când, conștient sau nu, dar de multe ori nu, un ins își dă prea multe indulgențe și trăiește sub spectrul unui standard dublu sau, și mai grav al simulacrului.
Moral e să te lupți cu ”demonii”, cu superficialitatea, cu excesele, cu puseele de egoism feroce (cel temperat e cum sunt bacteriile bune ale florei) cu agresivitatea neavenită. După cum moral e să îți asumi natura cu bune și cu rele să admiți că poți face rău, să admiți că ești agresiv și egoist și că așa e și firesc…Nu îți poți salva viața și apăra ființe dragi dacă ești complet inofensiv, paralizat și incapacitat să reacționezi defensiv. Moral e să cunoști natura umană nu să o negi, e să îți înfrânezi pornirile suprematiste, înclinația de a te considera buricul pământului, deci mai ales orgoliul. Stima de sine e o chestiune care trebuie obținută pe merit, ca și stima de altul, nu pe baza autosugestiei.
Exemplele sunt multiple. Bine înșurubat într-o imagine de sine imuabil bună și încotoșmănat în fudulie, omul-simulacrului, care e de fapt un om-simulat se blindează cu atitudini care îl îmboldesc să moralizeze ceea ce îi convine, confundând valorile și prioritățile sale emoționale cu legitimități care au fundamente raționale. Moralitatea, ca și frumusețea, ca și adevărul sunt chestiuni obiective, cuantificabile, raționalizabile. E indecentă și falsificatoare încercarea de subiectivizare sau relativizare a lor. Sigur că obiectul lor e disputabil, dar, din momentul în care ai declarat: adevărul e că fierul e un metal, el nu devine gaz, după cum îți convine. În mod analog dacă ai decretat că ”frumos e să ai răbdare cu bătrânii”, nu se face să declari în alt context: ”frumos e să nu ai răbdare cu bătrânii” pentru că ți-ai pierdut răbdarea sau dacă ai apucat să spui: ”moral e să te preocupe soarta țării” nu se face, când îți piere cheful să declami: ”moral e să nu te preocupe soarta țării”. Sunt lucruri elementare, dar pe care cei mai mulți le încalcă.
Repet, obiectul judecății morale e discutabil, nu e cert, de asta se ocupă filosofii, ce tratez eu acum e o patologie care face ca un individ să se creadă împuternicit să facă afirmații cu spectru moral pe care să le contrazică a doua zi în funcție de stare. Alt exemplu: ”dacă X mă venerează e un om deosebit, dacă nu e un dobitoc”. Nu există nici o rațiune care să susțină asemenea judecăți cu pretenții de valoare.
E foarte supărător atunci când cineva schimba criteriile și regulile jocului în funcție de ce îi convine, asta spun. Orgoliul poate juca feste fiecăruia. Cineva înzestrat cu simț moral admite greșelile proprii în funcție de principiile pe care le recunoaște ca demne de urmat, nu oglindește comportamente. Orgoliul e lene de a evolua pur și simplu, lene de a te auto-obiectiva, lene de a te îmbunătăți și de a te antrena interior… e o ancoră înfiptă într-o imagine de sine fictivă. Cei care se bazează pe auto-obiectivare și pe ceea ce sunt în realitate, n-au nevoie de orgoliu, ci de recunoașterea limitelor proprii și pe confirmarea constantă a meritelor.
Cum spuneam sunt chestiuni care irită pe oricine. Dau un singur exemplu: Să vezi un ins plin de el, suferind că e ignorat sau subapreciat și continuând să facă uriașa gafă de a subaprecia și ignora pe alții, meritat sau nu… e un spectacol hilar-grotesc. Orice om are ceva admirabil, demn de complimentat sau respectat, iar dacă principala ta suferință e că nu ești băgat în seamă ai decența să te porți așa cum ți-ar plăcea să fii tratat. Pune-te în postura celuilalt, nu pretinde osanale!
Revenind la literatură și arte: tezismul e de evitat. Morala stil predică e de evitat. Un text precum cel de față e complet neartistic și nerelevant și n-are nici o valoare estetică sau morală în sine, e doar explicativ, e de arhivă și de culise.
Pe de altă parte ideea unor contemporani potrivit căreia moralitatea e depășită în artă e o inepție.
Indiferent care e natura intrigii, cât de decrepită și terifiantă atmosfera surprinsă și cât de demonice ar fi personajele, mesajul cărții trebuie să fie unul pacifist și pacificator și să confirme valorile fundamentale ale speciei.
Citind Bukowski nu îți vine să zici: ce bine e să fii un alcoolic afemiat cinic și angoasat care trăiește fără direcție. Simpatia o ai față de el pentru că e autentic, pentru că e sincer, pentru că spune adevărul, pentru că se detestă că nu e în stare de nimic mai bun. Cineva care s-ar apuca să spună: sunt mândru că fac ceva pe semeni și i-aș jupui pe toți și așa îmi place să îmi trăiesc viața și puțin îmi pasă de orice și îmi place să fac rău n-ar stârni decât repulsie.
Morala e inerentă în artă și în orice, nu trebuie să fie demonstrativă sau expusă pedagogic, ci intrinsec legată de modul în care sunt exprimate și dezvăluite lucrurile. Rezultă implicit din volutele narațiunii, din monologurile și reflexiile și frustrările personajelor.
Morala care e de evitat e aceea care îmbrățișează proiecte utopice, care dă exemple, care încearcă să creeze și să impună modele de bună-purtare… care vrea să livreze norme și maniere de comportament. Pe de altă parte orice creație ceva mai consistentă face aluzie la o paradigmă filosofică. Kafka scrie despre orori fără să spună direct: Kant a zis să fim demni de condiția umană, dar se subînțelege…
