Dan Stoica: Popesco și violența

Se petrecea în anii inconştienţei juvenile (naţionale şi personale). Trăiam din drepturi de autor, substanțiale, un salariu mizerabil, și ciubucuri în care mi se plătea îndemânarea de a face pe prostul, sau mi se cerea silueta de bărbos veritabil într-o lume în care toată lumea se rădea în fiecare dimineață. Citeam reviste franţuzeşti, de preferință, cărţi interzise, ascultam de dimineaţa până seara jazz și sunam „gagicile” să le fac capul mare. Cu alte cuvinte îmi trăiam viața, dezamăgirile și entuziasmele cu nepărtinire și fără ranchiună.

De două ori pe săptămână ne lăsam iubitele acasă (la ele, la alții, ce importanță avea?) Ne întâlneam în garsoniera lui Popesco, tânăr avocat bucureştean, să jucăm Monopoly. Adică ne transformam în investitori, proprietari de clădiri şi întreprinderi, ceea ce în viaţa de zi cu zi a socialismului multilateral dezvoltat era strict interzis. Era o formă de a-ți face rost de o emigrare în Vest fără să fie nevoie de cerere de pașaport, fără lungi interviuri despre ce și cum ai de gând să faci dacă ajungi (a se citi, „dacă îți dăm drumul noi”) acolo.

Totul pe de gratis. Sau aproape, pentru că jucam pe bani. Virtual, dar cu o anume acoperire in lei tereștri pe care noi îi numeam fond de rulare. Nu mă întrebați de ce, pentru că nici unul din noi nu se pricepea la bani și nici nu avea ambiții de contabil sau bancher. Boema e prin definiție săracă. La noi, între boemii de vârsta a doua, care ne apropiam de treizeci cu iuțeala acceleratului de Ploiești când trece prin gara Crevedia, a fi boem înseamnă a fi cu capul în altă lume, de preferință în nori.

„Las că vin americanii și or să plece golanii”

La final jocului, care ne amuza, ne înfierbânta, ne enerva, ne relaxa, dar mai ales ne întărea moralul cu sloganul „Las că vin americanii și or să plece golanii”, ieşeam la Athenè Palace unde câştigătorul făcea cinste din suma strânsă de la ceilalţi. Acum înțelegeți la ce era bună suma de rulare!?

Într-una din seri, unul dintre combatanţi a încălcat regula şi a venit împreună cu tânăra logodnică, proaspăt sosită din Germania. Nu se putea despărţi, nici preţ de câteva ceasuri, de ea. O blondă cu un ten perfect, cu ochii albaştri regulamentari naţiei ariene, vorbind o engleză cursivă şi purtând o rochie tăiată până aproape de talie, prin care se întrezărea fugar imaginea unui picior căruia nici cel mai afurisit dintre noi nu avea ce să-i reproşeze.

Amicul vroia să-și folosească logodnica, să ne strice concentrarea, să ne ia toate proprietățile de pe tabla de Monopoly. Trucul i-a reușit. Ne-a lăsat „în pielea goală” mai iute decât ne-am fi putut închipui, așa că am avut mai mult timp pentru un pahar de vin la Athené. Cei doi îndrăgostiți erau și nu erau cu noi. Stăteau unii în ochii celuilalt, își mai puneau câte o mână pe unde noi trebuia să ne facem că nu vedem și în general vorbeau ceva între germană și o formă de germană pe care nici unul din noi nu o înțelegeam.

Athené-ul cu tot nasul pe sus și snobăreala care îi era clientă

În aceea vreme singurele vorbe pe care le înțelegeam, din limba care acum îmi umblă prin cap ca și japonezii prin centrul Tokyo-ului, erau „Halt” și „Hände hoch” din filmele cu naziștii care se predau, ori Armata Roșie care îi captura cu eroism, dacă nu cumva îi lua Sergiu Nicolaescu prizonieri pe toți. Totuși, orice distracție, orice bârfă, orice pipăială la vedere are un final. Acesta era dictat de ordinea publică severă a epocii. La miezul nopții se închidea. Chiar și Athené-ul cu tot nasul pe sus și snobăreala care îi era clientă, nu era decât o unitate de deservire publică socialistă supusă acelorași reguli ca bufetul gării.

La miezul nopţii am hotărât (ne-au hotărât chelnerii că ne-au luat fața de masă cu tot cu pahare) să plecăm spre casă. Pe vremea aceea chiar şi băieţii subţiri, ca noi, aveau obligaţii de serviciu, munca fiind obligatorie. Eram singurul care îşi permitea luxul să se scoale la opt fiind el bărbos profesionist, și pentru ăștia nu exista fișă de prezență și nici pontaj. Biblioteca Academiei, unde îmi petreceam zilele, să nu umblu prea mult și să stârnesc invidia populației și enervarea autorităților, nu deschidea mai devreme de 9.

Eşti o proastă!

Nu făcusem nici zece metri pe lungul culoar de marmură, când dintr-unul din saloanele laterale apăru un tip semănând cu un aragaz, cu privirea aruncând flăcări, ca două ochiuri pe care tocmai ai pus ceva la fiert. Păşi cât de hotărât îi permiteau forma de balon de rugby până la unica prezenţă feminină din grupul nostru, se propti în faţa ei şi spuse cu un glas mohorât:

– Eşti o proastă!

Fără să lase timp nici măcar unui răsuflu, d-apăi unei explicaţii, îi arse o palmă sănătoasă a cărei forţă am observat-o imediat după cercelul care zbură din ureche şi sângele care ieşi fântână din bietul nas atât de fin desenat pe obrazul tinerei îndrăgostite.

În clipa aceea uşa pe care apăruse curajosul pălmaş se deschise a doua oară şi un mustăcios cu haină de piele apucă să strige:

– Șefu… nu e persoana corectă…

Tineretul intelectual românesc

Prea târziu. Tânărul logodnic era alb la faţă, mâinile îi tremurau în timp ce căuta prin geanta iubitei după o batistă, Liviu scăpase jocul de Monopoly din mână, iar George, înaltul şi neînfricatul meu coleg de breaslă, abia îşi punea ochelarii groşi cu multe dioptrii să vadă dacă ceea ce zărise, prin ceaţă, era adevărat sau nu. Flaviu lipsea, Popesco era la WC. Rămăsesem unicul capabil să apăr onoarea rănită a tineretului intelectual românesc care tocmai terminase de cinat.

A fost rândul meu să mă proptesc în faţa insului. Pentru siguranța desfășurării dialogului în condiții care să elimine posibilitatea unei izbucniri violente, îi pun o palmă în beregată şi cu stânga îi prind două degete de la palma vinovată în aşa fel încât, dacă îndrăznea să se împotrivească, aceasta se rupea ca o așchie (amiciția cu cascadorii și-a arătat utilitatea în toată splendoarea ei.) Îl întreb privindu-l de sus:

– Ce poftești musiu?

Rușine să-i fie!

Nu s-a prins! Citasem pe cel mai clasic dintre clasicii dramaturgiei româneşti, dar el nu. Mi-a apucat, cu mâna rămasă liberă, gulerul cămăşii de-am simţit cum zboară toţi nasturii până în dreptul curelei. După forţă şi pricepere, am înţeles că nu poate fi un simplu subofiţer şi pofta mea de „reparaţie a onoarei” a crescut odată cu gradul. În plus, o jignise direct pe tanti, femeie bătrână, care acum va trebui să coase o oră ce a stricat el într-o clipă.

Rușine să-i fie! m-am gândit eu. Am mai auzit din lateral două glasuri strigând disperate: „Nu aici, nu pe covor”, „Sângele nu iese la spălat!”. Parcă mi-ar fi spus mie vorbele astea. Totuși, acum, gândind la rece, cred că îi erau adresate lui. Ei, subalternii, fiind siguri că șeful va fi șef și cu mine, nu numai cu blonda, nu s-au băgat din prima. Pe măsură ce adânceam cu spiritul aceste subtilități semantice, ale traseului adresant – adresat, cu trupul și voința, îl împingeam rapid pe insul-poloboc pe culoar, apoi prin uşile batante până pe trotuar.

Mă nenorocitule!

Când să-l miluiesc cu un clasic upercut care să mă scape de neplăcuta încleştare, numai ce îl simt cum se lasă pe spate şi încearcă să mă întoarcă peste el. Etee la boșorog! zic eu. Se joacă de-a luptele greco-romane! Ca să termin o luptă fără nici un haz, îl pocnesc cu capul de pavaj exact în clipa în care se pregătea să îmi vâre piciorul în burtă. Am acționat un pic pripit, zic eu astăzi, privind autocritic situația de atunci. Brusc, mâna care îmi strângea cămaşa cade moale pe pavaj. Până să mă ridic simt un bocanc intrâdu-mi în coaste din partea unde mă aşteptam mai puţin.

– Dai în şefu´, mă nenorocitule?

Cad pe asfalt cu plămânii care nu mai vor să se umfle când trag aer în piept.

Nu vă mai plictisesc. A ieşit o încăierare pe cinste între noi, George, tânărul logodnic şi Liviu, proprietarul jocului de Monopoly contra subalternii şefului care stătea lungit pe asfalt și se străduia cu o batistă albă să-şi şteargă sângele de pe faţă. Era ameţit bine. Nu el, tânăra era ceea cu nasul spart! Ea, diafana domnișoară, strângea, între timp, piesele de Monopoly de pe covor și își căuta o plombă de aur care zburase cu ocazia acțiunii de represiune neprincipială, aplicate de organele sub acoperire.

Lucrau ele așa cum am zis, dar în acele momente erau acoperite mai mult de rușine. Să îi văd cum o scot la capăt cu secretul operațiilor. Se uita tot hotelul, plus trecătorii de pe trotuarul Ateneului Român, la ce făceau ei acum cu noi, sau mai exact ce le făceam și noi lor.

Tuleo nene!

Lume ca la urs. După câteva minute de spectacol gratuit, în aer liber, care dă mai tare fără să obosească și care primește fără să zbiere, auzim sirena miliției. Brusc, curajul nostru se termină ca apa de la robinet în vremuri de raționalizare. Tuleo nene! Ăştia fără uniformă nu ne puteau duce la mititica că nu erau pentru asta acolo, ci pentru supraveghere discretă de la distanță. La învălmășeală, se dusese dracului și discreția și distanța. Nici măcar să ne controleze actele nu le dădeam timp, ca dacă voia să ducă unul mâna după legitimație, o culegea de jos în următoarea secundă.

Eram tineri, eram iresponsabili și porniți rău. Cu milițienii din mașina care se apropia cu sirena urlând ca din gură de șarpe nu era de glumit. Ăia erau proști, nu se gândeau, aplicau și arestau!

Fugim ca disperaţii (repet să se înțeleagă de ce eram așa iuți) vreo zece minute, trecem bulevardul, dăm o tură în sus pe Batiștei, nu o luăm pe Arghezi să nu fi pus acolo vreun filtru chiar în fața ambasadei americane, ne oprim în spatele Naţionalului. Ne uităm unii la alţii. George inspectează atent ochelarii. Oftează ușurat. Nici o zgârietură. A doua zi trebuia să plece la Galaţi, avea repetiţie.

Ghinion

Singurul cu nasul plin de sânge era Popesco.

– Mă, tu nu ai fost la cafteală, cum ai reușit să te pictezi tot cu roșu sangvin?

– Ghinion. Ajung afară, îl văd pe George cum își face mâna ghioagă. Mă pune naiba să zic tare: „Se bat ai noştri!” Aud: „Ai noştri?” Până să zic ceva, eram cu borşul pe nas.

Astea erau vremurile, asta era boema. Uneori o mai luam și noi pe coajă, chiar rău, dar seara aceea, fusese seara noastră!

Citiți și  Dan Stoica – O amintire de același autor

(Sursa foto: poki.ro, fr.dreamstime.com, b365.ro, ro.wikipedia.org)