Iată un dialog poetic între texte aparținând unor scriitori din epoci și curente diferite, dar inspirați unul de celălalt, așa cum se petrece în cazul în care capodoperele devin surse de creație – prin mijloacele pastișei sau ale intertextualității. De-a lungul timpului, ”The Raven” (”Corbul”), una dintre cele mai cunoscute creații ale poetului, a influențat multe lucrări moderne, inclusiv ”Lolita” lui Vladimir Nabokov din 1955, „Păsărea evreiască” de Bernard Malamud (1963) și „Papagalul care l-a întâlnit pe Papa” de Ray Bradbury în 1976.

Procesul prin care Poe a compus „Corbul” a influențat un număr de autori și compozitori francezi, precum Charles Baudelaire și Maurice Ravel, și chiar s-a sugerat că Boléro-ul lui Ravel ar fi putut fi profund influențat de „Filosofia compoziției”. Poemul este, de asemenea, menționat în cultura populară în filme, televiziune, muzică și jocuri video.

Pictorul Paul Gauguin a pictat un portret nud al soției sale adolescente în Tahiti în 1897, intitulat Nevermore, prezentând un corb intrat pe neașteptate în cameră. În acel moment, cuplul plângea pierderea primului lor copil, iar Gauguin era profund îndurerat și de pierderea fiicei sale preferate, pe vremea în care locuise în Europa.

Numele ”Baltimore Ravens”, o echipă profesionistă de fotbal american, a fost inspirat din poemul invocat, de asemenea. Ales într-un concurs dedicat găsirii unui nume simbolic pentru acel club,  aluzia îl onorează pe Poe, care și-a petrecut prima parte a carierei în Baltimore și este îngropat acolo. Mantaua aflată în camera în care Poe a scris „Corbul” a fost îndepărtată și donată Universității Columbia înainte de demolarea Fermei Brennan. În prezent, se află la Biblioteca de Cărți Rare și Manuscrise, la etajul șase al Bibliotecii Butler.

Marin Sorescu și Edgar Allan Poe, doi poeți obsedați de condiția umană supusă trecerii inexorabile a timpului, de iubire și de moarte. 

CORBUL

Edgar Allan Poe

Într-un sumbru miez de noapte cînd, sleit şi slab, în şoapte,
Cercetam doctrine stranii strînse-n jerpelit cotor,
Şi picam de somn, – de-odată, auzii o foarte-nceată
Lovitură repetată-n uşa mea izbind uşor.
„E vreun călător”, şoptit-am, „care ciocăne uşor, –
Doar atît – un călător.”

Ah, mi-aduc aminte – ceaţă, şi-un decembrie de gheaţă;
Lent agonizînd tăciunii-şi lăsau spectrul pe covor.
Zorii-i aşteptam să vie, şi-n zadar ceream tărie
Din cărţi vechi, la jalea vie după stinsa mea Lenore, –
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Nu aici – în lumea lor.

Foşnetul mătasei grele-n purpuriile perdele
Mă-njunghia, – vărsa în pieptu-mi un ciudat, adînc fior;
Ca să-mi potolesc nebuna inimă ziceam într-una
„Vreun drumeţ ce-aşteaptă luna bate-n uşă-ncetişor,
Rătăcit drumeţ ce bate-n uşa mea încetişor.
Doar atît – un călător”.

Repede-adunînd putere-n suflet, fără-ntîrziere,
„Domnule”, am zis, „ori doamnă, mila voastră o implor;
Fapt e că dormeam; – puţină, doar bătaia-a fost de vină,
O bătaie mult prea lină-n uşa mea, încît uşor
Am luat-o drept părere”, – şi-am deschis uşa uşor; –
Beznă – nici un călător.

Sfredelind a nopţii smoală, plin de spasme şi-ndoială,
Stam visînd ce-n vis vreodată n-a visat vreun muritor;
Dar tăcerea şi pămîntul erau grele ca mormîntul;
Se-auzi numai cuvîntul murmurat abia – „Lenore?” –
Eu l-am spus, – apoi ecoul repetă cernit „Lenore!”
Doar atît – o vorbă-n zbor.

Întorcîndu-mă-n odaie, mistuit ca de-o văpaie,
Desluşii acelaşi sunet, de-astă dată mai cu spor.
„Sigur”, zis-am, sigur trece cineva; – sub geamul rece,
Ia, să văd ce se petrece; – am să lămuresc uşor
Taina-aceasta; – să-mi trag firea şi-o voi lămuri uşor;
E doar vîntul călător;

Iute-am dat oblonu-n lături şi, cu negrele-i peneturi,
Un vechi Corb din sfinte vremuri apăru solemn, în zbor;
Fără pic de ezitare, fără nici o înclinare,
Ca un domn sau doamnă care nu cunosc răgaz, nici zor,
S-aşeză pe bustul mîndrei Pallas fără nici un zor,
Chiar de-asupra, sfidător.

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză
Prin severa-i etichetă, gravă, – am şoptit uşor
„Deşi creasta ţi-e golaşă, nu pari o fiinţă laşă, –
Corb spectral purtînd cămaşă de-ntuneric, foşnitor, –
Spune-ţi numele de domn pe ţărmul Nopţii foşnitor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

Mult m-am minunat de-această pasăre cu tunsă creastă,
Că vorbea, – deşi răspunsul nu era lămuritor;
Însă nimănui în viaţă nu i se arată-n faţă
Pasăre tronînd semeaţă chiar de-asupra pe uşor, –
Pasăre sau arătare stînd pe-un bust, lîngă uşor,
Cu-acest nume „Nevermore.”

Însă Corbul care-acuma sta pe bust rostise numai
Un cuvînt în care-ntregu-i suflet se stingea de dor.
N-am mai zis nimic, – o vreme n-a mişcat nici el din pene, –
Pînă ce-am şoptit alene „Alţi amici s-au dus în zbor;
Mîine şi el o să plece, ca Speranţa mea, în zbor.”
Dar el zise „Nevermore.”

Tresărind că vocea-i spartă-mi răspundea cu-atîta artă,
„Da”, mi-am zis, „e tot ce ştie, tot bagajul vorbitor
Smuls unui stăpîn prea-jalnic, căruia Dezastrul falnic
I-a schimbat un cînt şăgalnic în refren croncănitor, –
Tînguirile Speranţei în refren croncănitor,
Precum „Never-Nevermore.”

Şi, cum pasărea ursuză îmi stîrnea surîs pe buză,
Am împins grăbit fotolui chiar sub bust, lîngă uşor,
Şi, surpat în el, cu gîndul visul de alt vis legîndu-l,
Mă-ntrebam mereu, scrutîndu-1, ce mesaj prevestitor, –
Slab, din sfinte vremuri, sumbru – ce mesaj prevestitor
Mi-aducea prin „Nevermore.”

Asta frămîntam în minte, iscodind fără cuvinte
Corbul ce-aţintea asupra-mi ochiul fix, sfredelitor.
Asta, şi mai multe, – toate vrînd să ştiu – lăsam pe spate
Capu-n pernele muşcate de-un reflex Strălucitor, –
Perne de mătasă-n care părul ei strălucitor
Nu va mai pluti uşor.

Camera-mi părea ţesută de-o tămîie nevăzută
Arsă de-un Seraf cu paşii ca un clinchet pe covor.
„Vai, sărmane!”, am zis, „Prin cete de heruvi, Cel sfînt îţi dete
Un răgaz – şi suc – să-mbete gîndul tău pentru Lenore;
Bea acest suav nepenthes, bea, – şi uit-o pe Lenore!”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Piază rea!” strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Fie că Ispititorul, fie că furtuna-n zbor
Cuteză să te trimită în pustia mea vrăjită, –
Într-o casă bîntuită de Oroare, – te implor!
E vreun balsam în Iudeea? – spune, spune-mi, – te implor!”
Zise Corbul „Nevermore”.

„Piază rea!” , strigai, „Prooroace! – Corb sau diavol, n-are-a face!
Pe boltitul cer, pe Domnul adorat de noi în cor, –
Spune-mi – săruta-voi oare în Edenul sfînt din zare
Fata-flacără pe care îngerii-o numesc Lenore, –
Fata pură, ca o rază, care s-a numit Lenore?”
Zise Corbul „Nevermore!”

„Ultimul cuvînt să-ţi fie!, – corb sau drac! în vijelie
Să te-ntorci, – te-nchidă Noaptea sub plutonicu-i zăvor!
Pene nu lăsa pe cale – martore minciunii tale!
Nu-mi sfărma cu-aripi spectrale sihăstria! – Piei în zbor!
Scoate-ţi crudul plisc din mine, forma spulberă-ţi-o-n zbor!”
Zise Corbul „Nevermore”!

De-atunci Corbul, ca o stană, nu mai flutură din pană,
Stînd pe bustul mîndrei Pallas, – fantomatic, sfidător.
Ochii lui au para trează-a unui demon ce visează,
Baza lămpii-i proiectează umbra neagră pe covor,
Şi-al meu suflet niciodată, smuls din ea, de pe covor,
Nu va mai sui în zbor.

Traducere de Ştefan Augustin Doinaş (Tribuna, nr. 17, 1974, p.12)

Caut corbul descântat de Edgar Allan Poe
într-o noapte geroasă de decembrie.
Corbii trăiesc mai mult decât poeţii,
trebuie să mai fâlfâie pe undeva,
am venit anume aici, într-o noapte geroasă de decembrie.
Un singur lucru i-a rămas neclar marelui somnambul,
care se pricepea de minune la deducţii macabre:
acel nenorocit cuvânt, „Nevermore“,
de la care i s-a tras, cred eu, şi moartea.
Aş dori să redeschid dosarul corbului,
cu posibilităţile mele modeste, poate arunc vreo lumină
peste acest nenorocit „Nevermore“.
Las fereastra deschisă şi uşa deschisă,
să se facă din plin curent cu toată America,
pe pervaz pun cartea despre frumoasa, suava Lenore.
„Edgar Allan Poe“, strig eu, din camera mea de hotel,
cât mă ţine gura strig, peste zgomotul prafului care se depune
pe lună, „Edgar Allan Poe“ ţip, chemând corbul,
care de un secol vine la numele poetului, automat,
automat ca ţigara la cafea. Şi Corbul se arată geros,
poate mai bătrân, dar la fel de misterios,
sângele-mi îngheaţă în vine când îl privesc în ochi,
e chiar el, Corbul lui Edgar Allan Poe!
Dă să deschidă pliscul – Nu-mi spune nimic, îl implor,
un singur lucru aş vrea să ştiu, numai tu eşti în stare să-l spui,
spune-mi pe şleau, ca lui Edgar Allan Poe, nu te uita la deosebiri,
ce înseamnă acel nenorocit „Nevermore“?
În fond, acest „Niciodată“,
intraductibil, pe care prin universităţi şi laboratoare naivii încearcă
să-l traducă electronic, s-ar putea să fie o simplă onomatopee,
o interjecţie care ţi-a scăpat întâmplător,
văzându-te ahtiat după răspunsuri capitale.
Oricum, cuvântul e antologic, ai intrat în istorie
cu un singur cuvânt, acest „Nevermore“.
Am văzut puzderie de aspecte pe aici, de când te tot caut.
Dar nu ştiu pe care să le iau de bune, nu e uşor.
Aveţi încă multe probleme nerezolvate, dar altele sunt foarte rezolvate,
spune-mi, pasăre sau demon, – dar mai întâi să închid uşa,
şi cu mâini tremurătoare zăvorăsc uşa, la fereastră
las să cadă oblonul sonor, spune-mi, te rog din suflet,
spune-mi la ureche dacă ţi-e teamă, are şi un sens politic
acest nenorocit „Nevermore“? Atunci în cameră se făcu
dintr-o dată beznă,
corbul îşi desfăcu aripile şi sări să se uite în becul cel chior,
e o grevă la uzina electrică, îi spun, nu va dura un secol,
Corbule, să nu intrăm în panică „Nevermore“. De ce tresari?
Nu scârţâie decât gangsterii prin dulapuri cu chei,
să-ţi fure cifrul lugubrului tău „Nevermore“.
Groaza însă mă cuprinse şi pe mine, deopotrivă, abia reuşesc
să aprind o lumânare de la scăpărările de geniu ale lui Poe,
cel băgat la idei de un corb, poetul atoatebănuitor.
O ţin în mâna întinsă, ca pe o faclă, uite că port şi eu
o faclă în mâna întinsă, pe acest pământ primitor!
Lumânarea de ceară aruncă un cerc pâlpâit de lumină
asupra pasării care stă cu ghiarele strânse, ca un drac în aureolă.
Nu te speria, nu ţin să-ţi dau lecţii de statuie a libertăţii,
spune-mi doar, în două cuvinte, două cuvinte, nu unul,
duh de-ai fi, croncănitor! Tu ai zbura într-un cer iluzoriu,
corbule negru, al lui Edgar Allan Poe moştenitor?
Şi la patima fericirii ce ne mistuie creierul poate ai tu un răspuns,
altul, decât acel nenorocit „Nevermor“. Niagara
nu e formată din speranţe care cad prea de sus, orice s-ar spune,
Nebunii pentru adevăr se dau cu capul de creierii electronici,
într-un vacarm al oraşelor, ca un ospiciu, bubuitor.
Aripile tale întinse nu pot forma un ciclu complet despre lume
şi societate, căci ar fi, corbule, îngrozitor!
Eu văd dincolo, am venit aici într-o noapte geroasă
să văd dincolo de al tău blestemat „Nevermore“.
Observ că numai eu vorbesc – ia aminte.
Uite că nu se mai aprinde nici lumina,
şi în bezna asta cuvintele mele sună nu ştiu cum,
de ce taci? Ţi-ai impus să nu mai caşti pliscul de teamă
să nu te repeţi? Sau e la mijloc o filosofie mai adâncă
decât existenţialismul care a venit şi s-a dus de-atunci,
îţi spun în paranteză, ca şi prohibiţia.
De ce taci, pe numele lui Edgar Allan Poe!
Atunci corbul îşi ridică ghiara de pe covorul prăfos,
şi-o duce la pliscul osos şi îmbătrânit de rele.
Apropii lumânarea şi văd o bandă neagră, o sinistră bandă ca de doliu
ţinându-i strâns ciocul care filosofase atât de adânc.
Asta era, prietene, şi cu o foarfecă la lumina lumânării pâlpâitoare,
tai belciugul de sfoară care prinsese muşchi şi rugină
pe pliscul închis al prietenului croncănitor, şi deodată răsună
în încăperea de hotel un refren cunoscut: „Nevermore“.
„Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“,
„Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“, „Nevermore“.
Am intrat într-un cerc vicios îi spun, stai, asurzeşti lumea!
Ştiam de mult acest monoton „Nevermore“,
Spune-mi numai ce-nseamnă, în accepţia lui modernă,
ce interpretare i-ai dat, când i l-ai strecurat prima dată
poetului cu ochi sticloşi şi ce sens are acum
acest intraductibil bizar „Nevermore“?
Corbul însă o ţine-ntruna, rostind pe silabe „Never-more“.
Ţopăia şi cu aripile mi-a atins lumânarea,
şi-n întuneric eram singur sub ploaia de „Nevermore“.
Am deschis fereastra cu mâna tremurătoare,
am dat de perete oblonul. Ca o cobe, pasărea, sau dracul,
s-a repezit afară, umplând cerul de „Nevermore“.
Ce m-a apucat, mă gândeam, îngrozit, la fereastră,
să descifrez enigma sfinxului negru, mesajul răscolitor?
De ce-a trebuit să fiu tocmai eu care să dezleg iarăşi gura
de cobe? Părea pecetluită pentru totdeauna
şi aproape nimănui nu-i mai venea-n minte acel vag,
nenorocit „Nevermore“.
Era o noapte geroasă de decembrie, cerul sticlea de stelele Americii,
ca ochii scrâşniţi ai lui Edgar Allan Poe, când, primul,
interogase corbul croncănitor. „Totdeauna“, strig eu atunci,
inspirat, să restabilesc echilibrul, iată, corbule, sau cobe,
sensul adevărat, răscolitor! „Totdeauna“, au reluat atunci
mii de sirene din Alaska în Bufallo, în cor.
Mississippi şi Missouri făceau valuri de slavă ecoului mândru,
câmpia mănoasă sălta oameni în lună, în loc de aripi
cu geniu la fiecare picior. Zis-a corbul refugiat şi el
ca un demon pe buza prăpastiilor din lună,
zis-a corbul, cu ghiara în inima mea şi-a lui Edgar Allan Poe,
zis-a corbul aşa: „Nevermore“.
Marin Sorescu – Nevermore