Am spus recent și am insistat în acest sens că orice putere corupe. Și gânditul, decuplat de la alte dimensiuni ale existenței, mai profunde, poate fi o putere care corupe.
Contează din ce perspectivă și în ce stare emitem mesaje, contează ca gândirea să evite orice pretenție de exhaustivitate semantică. Uneori autorul însuși îngroapă ceea ce afirmă în înțelesuri textuale, alteori doar auditoriul. Atunci când am de-a face cu un interlocutor care nu își poate imagina o realitate mai presus de spusele textului mă opresc.
Greșim uneori chiar și prin intențiile civilizatoare.
De aceea e important să ne observăm motivațiile cu care o folosim, gândirea e o unealtă care poate deveni o armă.
În plus, putem greși la calcule. Afectul orbește, se știe.
Nu spun că revolta sau durerea sau dezamăgirea sau frustrarea nu sunt legitime ca motivații de conturare a unui discurs, zic doar că ele dictează de fapt cursul și sensul imprimate în argumentație.
O bârfă poate apărea travestită într-un frumos discurs cu pretenții morale sau de rebeliune în fața ”prejudecății”. Valorile trasează granițe, cern, discern, impun alegeri, produc acte de conștiință.
Problema dublei măsuri este una, să zicem, de etică internă, dar există și una de natură diplomatică. Acuzația de ”prejudecată” e uneori legitimă și sancționează un anumit tip de reducționsim și de închistare a minții în generalități fără temei, dar poate fi și calul de bătaie al celor care vor să invalideze valorile altora.
E interesant de urmărit cu câtă intransigență atacă sensibilitățile, slăbiciunile sau neajunsurile altora cei care se vor grațiați pentru ale lor. Sau cât de vehementă e dorința de a pune la pământ convingerile și modelele și reperele altora cărora le pretind în schimb considerație. E cert că exită un conflict de valori pe piața culturală. Ar fi mai de bun gust să fie asumat fățiș.
Legat de ipocrizie.
Scepticismul nu e ipocrizie. Ipocrit ești când știi ceva și minți, când pretinzi că ești ce nu ești, când te prefaci. Scepticismul e neputință de a delibera. Nu oricine trăiește într-o tensiune interioară sau are dileme e ipocrit.
Nu vreau să fac concesii reducționismului din mintea nimănui, după cum rezultă nici din a mea….
Scupulele nu sunt niciodată exagerate. Cu cât mai multe cu atât mai multă precauție cu atât mai bine. Oamenii prudenți sunt discreți și la locul lor. Ați auzit vreodată de cineva care are îndoieli și e rezervat să dea cu parul?
Cei mai evoluați într-ale gândirii nu se identifică cu raționamentele lor, deși le fac mai nuanțat și mai riguros decât alții. Tocmai de aceea nu mai pot avea certitudinile obișnuite. De când eram mică tata îmi spunea: vezi că pe măsură ce crește sfera cunoștințelor crește și suprafața de contact cu necunoscutul!
E importantă smerenia, mai exact conștiința propriilor erori, elanuri distructive și abuzuri. În plus, viața mi-a dovedit de nenumărate ori prostia și faptul că realitatea îmi sfidează calculele și raționamentele…Nu întotdeauna socoteala de acasă s-a potrivit cu cea din târg. Simt nevoia să nu mai scriu decât poezie și povești o vreme. În povești, cei care fac rațioamente greșite se pot compromite sau face de râs ca și noi, dar autorul scapă basma curată… Planează niște dubii, dar și bănuiala salvatoare că ar fi ceva mai luminat ca personajele…
Lucrurile revizuibile și dubitabile pe care le-am scris au fost emise în momente în care nu mă poziționam în centrul ființei, acolo unde e doar iubire, ci undeva la periferie unde sunt nervi, patimi, revolte (multe oarbe).
Mi-ar plăcea să existe un tribunal în care să plătim pentru erorile textuale, să facem ceva în folosul comunității.
