Nu cred decât în dragostea la prima vedere. Dragostea e ”cunoaștere spontană”, revelată.
Ca și credința în cele sacre sau suprasensibile, ea nu se hrănește cu formele fluctuante și relative ale cotidianului, nu își extrage din ele minereul. Dacă facem un exercițiu simplu în care să ne observăm comportamentul de ora la care ne ridicăm din pat până la cea în care ne reîntoarcem la culcare și ne urmărim gândurile, acțiunile, reacțiile cu obiectivitate vom observa un anumit grad de incorență în idei, unul de platitudine în fapte și de stereotipie în reacții. Sunt multe reflexe condiționate și automatisme care ne însoțesc. Nu doar că nu e mai nimic de iubit în acest conglomerat de stări, acțiuni, monologuri și replici, dar nici nu se poate spune că acestea dau seama despre cine suntem, în esență. Mediul cotidian este unul aplatizant, este o suprafață, un câmp de manifestare care angrenează prea puțin din ființa noastră profundă. Dacă ne identificăm cu ceea ce gândim, iar conținuturile ei se bat cap în cap, nu ajungem prea departe. Oscilăm între viziuni incompatibile, între credință și îndoială, între extreme de stare. Nu există nimic constant care să ne asigure o identitate incontestabilă. Nici faptele nu sunt întru totul coerente. Putem descoperi mereu, în situații neprevăzute, că suntem altceva decât am vrea sau ne-ar conveni sau am crezut că am fi.
Suntem alcătuiți din fragmente de stare, ficțiune și lume, din rezonanțe cu elemente exterioare. În fiecare situație și relație suntem diferiți, în funcție de ceea ce ne inspiră acestea. Nivelul de oboseală, de implicare, de atenție, de cointeresare, de plăcere ne determină să ne comportăm mai placid sau mai entuziast, mai rezervat sau mai asumat, mai indiferent sau mai binevoitor. Sunt inși care se jură că suntem blânzi ca mieii și alții depun mărturie că suntem fiare periculoase. Cine suntem de fapt? Actul cunoașterii de sine ar trebui să fie analog celui de cunoaștere a altuia. Iar această cunoaștere este imposibilă, într-un sens riguros și pozitiv. Nu există cunoaștere de sine sau de celălalt pozitivă. Ființa nu se lasă înșfăcată de toartă, ca o cană.
Identitatea e mai mult un sentiment, un fel de intuiție a ceva imuabil, din străfunduri. În ea credem, fără să o putem proba. Nu există dovezi ale existenței sufletului, ci doar o simțire care îl invocă. În afara dragostei nu putem percepe nici măcar contururile, puterile și măsurile celui propriu, darminte pe ale altuia. Practic doar prin dragoste putem avea acces la domeniul sufletului. De aceea cunoașterea cotidiană (care se rezumă la o sumă de impresii acumulate în timp) nu e de nici un folos, căci dragostea izbucnește dintr-o revelație a ființei celuilalt nicidecum din evaluarea unor chestiuni cuantificabile.
Dragostea este prin excelență o ieșire din cotidian, doar prin ea putem vedea cine suntem cu adevărat și cine e cel cu care o împărtășim. E unica șansă să fim noi înșine. Și e în același timp profund viscerală și metafizică.
Cunoașterea rațională sau cu încetinitorul, din aproape în aproape, nu au legătură cu ea. Sunt în alt plan. La prima vedere, această cunoaștere nu e posibilă, de aceea dragostea, dacă e să erupă, are șanse mult mai mari atunci, până apucă aparatele cognitive obișnuite preiau comanda.
Spunea Orhan Pamuk în ”Zăpadă” că orice femeie știe după câteva secunde dacă ar putea iubi sau nu un bărbat. Dacă nu i se întâmplă din prima, atunci trișează, se autoamăgește, valorizând alte chestiuni decât cele care țin de fenomenul amoros propriuzis. Dragostea nu i se adresează bunului samaritean din om, cerățeanului, ființei diurne, intelectualului, distinsului, admirabilului, ci unei părți – invizibile și impalpabile – a ființei, care e ceea ce numim, îndeobște, suflet. Îl simțim cumva, impregnat în inflexiunile mentale ale celuilalt și în buna sa purtare, într-o măsură infimă, dar dragostea nu are fundamente morale. Oricât s-ar strădui gânditorii să ne convingă prin argumente că ar trebui să aibă lucrurile nu stau așa. Dragostea e un bun de natură estetică, se manifestă pe undă estetică. Ea descifrează sufletul în reverberații senzoriale, de aceea nu are nevoie de cunoaștere contingentă, ea se adresează frumuseții și nu elocvenței, bunătății sau destoiniciei cuiva. Dacă ar fi să conteze, cum spuneam mai sus, criterii diurne, atunci ne-am îndrăgosti de orice om de încredere și bine articulat moral și nu e cazul…
Tocmai așa îmi și explic dezgustul unor contemporani, care urmează calea bătătorită de moralele tuturor veacurilor și elanul cu care o ponegresc, imboldul de a o demoniza, nega sau devaloriza.
Dragostea nu poate fi controlată rațional, nu este un produs al cunoașterii contingente. Ea are un caracter obscur, ea i se dedică plâlpâirilor sufletului întrezărite în inflexiunile vocii, în unduirea gesturilor, în tensiunea privirii, în fantasmele inspirate de formele, gustul și mirosurile cărnii. Ea se adresează ființei-întrupate și nu ființei-abstracte, morale sau intelectuale.
