„Nu plângi tu, plânge vinul…!” – Silvia Cuzum

Am vorbit mult de mama și am să vorbesc pană în clipă cea de pe urmă. Celor care mă ascultă. Sau nu. De-ar fi să latru și-n pustiu! Important este că îmi face bine și mi-o simt parcă și mai aproape. Le spun despre ea și pietrelor de pe stradă, de pe strada asta de aici și de-acum, de pe strada asta străină, dintr-o țară străină și rece, căci pietrele de-acasă știu totul deja, în profunzime. Lor le-am spus multe despre ea, demult.
Dar despre tata…!!! Despre tata nu prea vorbesc, poate pentru că vreau să țin numai pentru mine acea stare de bine, inexplicabilă, pe care o am în coșul pieptului și mă învăluie toată ori de câte ori îl am în minte, căci din suflet nu-mi lipsește. Nicio clipă. Parcă nu aș vrea să împărtășesc cu nimeni sentimentul acesta, mai prețios decât cel mai rar diamant, ca nu cumva să mi se împuțineze. Vreau să îl țin ascuns, doar pentru mine, fascinație de colecționar smintit ce-și admiră unicatele ascunse de ochi străin, fără să împartă bucuria-i nebună cu cineva, ce avar le tăinuiește, doar pentru el.
Tata provenea din cea mai autentică pătură populară, aceea a țăranului român ce, pentru mine, întruchipează atât de desăvârșit steaua polară a acestui popor.
La tata am admirat tot, sau aproape tot. Bine, ar fi câteva lucruri pe care mi le-aș fi dorit ca el să le fi făcut altfel, dar nu se pune. Nu ar mai fi fost el. De aceea l-am iubit, cu tot ce i-a fost lui hărăzit, cu bune și rele. Cu puținele lui rele și cu mulțimea lui de bunătăți, de duioșii, de dragoste dintr-aia intuită în tainice semnale, pe care o simți până în vârful firului de păr chiar nedeclarată fiind, în calea căreia nu rezistă nici cel mai chinezesc zid despărțitor.
Doar el mi-a spus poveștile din palate de mărgean, basme ce-mi fascinau copilăria cu fantasme străvezii de chihlimbar. În fiecare seară pătrundea alături de mine pe tărâmul inocent al lui Înşir’te mărgărite, seară de seară, iarăși și iarăși până mă scufundam în îmbrățișarea de mărgăritar a somnului. Nu conta că, poate, toată ziua trăsese coasa în arșița pârjolitoare a soarelui, ori trăsese sapa într-o vreme de aia de nici nu plouă- nici nu stă. Acestea erau doar niște munci epuizante și niște vremuri nemiloase ce-i tăbăcise, poate, pielea de țăran dar minunilor din sufletu-i frumos nimic nu reușise să le știrbească frumusețea, nimic nu reușise să le estompeze lumina lor caldă, blândă și bună, bună tare de tot.
Tata era Ion (era I. Ion, căci bunicul tot Ion fusese) în înscrisuri, precum el însuși se prezenta celui pe care voia să îl cunoască. Avea niște radare aparte, perfect funcționale, prin care deosebea oamenii-oameni de pușlamale, după cum îi categorisea pe unii. Spre deosebire de mama, care din start investea omul cu încredere, acorda credit oricui, din prima. Am moștenit de ei și una și alta, mai dau greș uneori și cu una și cu cealaltă. Genetica cu ale ei scânteieri furișe-i de vină, ce să-i faci?!
Tata era „neneia” pentru copiii fraților lui mai mari, nepoți pe care i-a iubit și care l-au iubit tare mult.
Tata era „Ionelușu” pentru o verișoară a mamei și pentru copiii acesteia, o familie tare apropiată nouă. Noi și ei, două familii suflet lângă suflet.

Tata era „tofleanul” pentru rudele mamei, oameni cam miștocari din fire, oameni blonzi cu ochi albaștri și piele albă în contrast cu brunetul meu tată. Pentru cine nu știe, Toflea este un sat de țigani aflat nu foarte departe de satul nostru. Și felul de a fi al rudelor mamei, era tot în contrast cu felul de-a fi al tatei, pe care nu l-ai fi auzit nicicând să facă „bășcălie” de cineva. Avea el o vorbă ce ne-a fost aproape poruncă și va rămâne să ne ghideze mereu în viață, pe noi, copiii lui: „Băă, fii mă om! Dacă ești!?!”
Tata era Ionel pentru mama a care-i față se lumina când îi zicea pe nume. Și tot Ionel era pentru vecini și oamenii satului. Nu știu cât a fost de iubit de aceștia nu știu cât a fost de respectat, pentru că lumea-i tare ciudată, și „gura lumii doar pământul o astupă”. Știu cu siguranță că acel om atât de blând, nu permitea cuiva să-l ia în „zeflemea”, nu permitea oricui „să îi sufle în borș”, se retrăgea și gata, pentru el acel cineva nu mai exista, era „o panaramă de om”. Pentru puțină vreme însă, căci era tare iertător, se trăgea din familie de oameni pocăiți și ne spunea adesea vorba Domnului, a cărei profunzime aveam s-o pătrundem mai târziu: „ Să nu apună soarele peste mânia voastră!”. Ne tălmăcea adesea din Scripturi, trăgând nădejde să prindem din înțelepciunea strălucindă a nimbului lor din raze de sfințenie.
Pe mama a venerat-o, a divinizat-o pentru că avea distincție, avea clasă, și chiar de nu-i spunea, a considerat-o mereu o femeie deșteaptă, puternică, cu vederi progresiste, ce le poate pe toate răzbate, oriunde. Tare dragă-i mai era! Câteodată ne spunea, mie și nurorilor lui: ”Muriți voi, fă, și ca mă-ta n-o să fiți!” Și era firesc, cine ar fi putut s-o egaleze pe Milicuța lui?! Meliodora, așa cum de fapt o chema pe mama, îi spunea doar când voia să o împace după ce-o supărase cu ceva.
Avea însă ceva urme de neîncredere în femeie, cu nestatornicia ei, așa la modul general vorbind, reminiscențe poate ale educației primite sau poate că veneau din experiență de viață. Cine știe?! Oricum, le spunea la modul general și nici vorbă să o includă, Doamne ferește, pe mama. Știa prea bine ce fenomen uluitor poate să fie femeia. Uneori, ne spunea:
„Femeia mă, femeia-i dracu’ pe pământul ăsta. Ea te face din om, neom. Femeia te înalță, femeia te coboară, femeia îți dă viață, femeia te omoară. Femeia și bărbatul sunt, mă, doi dușmani ce dorm cu capul pe-o pernă. Mănânci cu ea un sac de sare, mă, și tot nu ajungi s-o cunoști.”. Spunea astea atât de firesc și fără vreo urmă de înverșunare încât vorbele lui treceau neluate în seamă pe lângă urechea nostră de copil. Și totuși acum ne amintim toate mărunțișurile, memoria credincioasă păstrează și cele mai mici amănunte. Nimic n-am uitat. Nici măcar o vorbuliță de-a lui.
Când urma să i se căsătorească vreun copil îi spunea: ”Pe mine nu mă privește ce faci. Știu doar că dragostea-i mai rea decât căcarea! O țigancă dacă-mi aduci în ogradă, e numai treaba ta, pentru mine contează doar să fii tu fericit. Dar mai apoi, mie să nu-mi vii și să-mi spui că mai știu eu ce, că să vezi, că nu știu cum… Ochii ți-au văzut, ochii să-ți sară!”.
Bizară filozofie de viață mai aveau și oamenii de la țară pe timpurile alea, apuse acum, slavă Domnului! Cu toate acestea, filozofia lui nu îți îngrădea spațiul vieții, nu îți impunea lucruri, îți lăsa libertatea să decizi pentru viitorul tău, doar te canaliza imperceptibil spre bine fără să te cantoneze, năzuind că analizezi în profunzime lucrurile pentru care optezi. Măcar atât cât îți îngăduia frăgezimea vârstei și clocotirile ei.
Pentru noi, copiii lui, tata era izvor nesecat de dragoste și înțelegere, și toate ecluzele sufletului său preaplin de iubire se deschideau pentru noi. Nu ne spunea la tot pasul că ne iubește, rar ne îmbrățișa și tot rar ne mângâia. Dar, prin tot ceea ce făcea, trimitea către noi șuvoi de dragoste mare ce-i tălăzuia sufletul pentru noi.
El se trezea la primele ceasuri tremurătoare ale dimineții, când zorile nu erau încă dezmeticite ca să se întindă pe cer. După ce se spăla afară cu apă rece, indiferent de anotimp, făcea aproape toate treburile de dimineață ale unei gospodării țărănești, ca noi și mama să mai lâncezim un pic în pat, mângâiați de geana de lumină ce prevestea zorile.
Dacă era iarnă, scotea cenușa din sobe și aprindea focul ca noi să ne trezim și să ne îmbrăcăm în căldură. Apa caldă pentru spălat era demult pe sobă. Ne aștepta cu slănina și ce alte preparate de porc mai aveam, tăiate pe fundul de lemn, lângă mămăliga sau pâinea prăjită pe plita sobei.
Dacă fusese vreme ploioasă și noroi pe stradă, dimineața ne găseam toți încălțările spălate, așteptându-ne pregătite în fața ușii de la intrarea în casă. Le spălase afară cu apă rece, pentru el nu conta dacă frigul îi ajungea până la oase, doar binele nostru să nu se destrame.
Dacă ne lua la munca câmpului, așa cum își luau toți țăranii copiii, îl durea sufletul că trebuie să ne trezească odată cu cocoșii ce ciuguleau din moțul revărsatului de ziuă. Peste zi, ne spunea adesea să facem pauză, și flotila lui trebuia să se odihnească în timp ce el continua să muncească. Ne spunea cu zâmbet cald o vorbă auzită de el de cine știe unde: ”Lasă că-i mai bine să moară tata, decât să moară fata!”
Tata nu ne bătea, pe mine deloc, pe frații mei mai mari i-a mai altoit câte un pic în cazuri în care ar fi trebuit să-i bată ca pe hoții de cai, pentru tâmpeniile pe care le făceau. Cu toate astea, exista o umbră neîntemeiată de aprohensiune venită poate din concepția stupidă de-atunci conform căreia copilul trebuia să aibă frică de părinți.
Pe fratele meu mai mare când a vrut o dată să îl bată cu adevărat, tata a intrat pe ușa casei și fratele meu a ieșit pe fereastra camerei lui, s-a întors acasă peste câteva ore când tata deja îl iertase. Nici nu s-ar fi putut altfel, căci sărea cloșca de mama care nu îi permitea tatei să-i atingă copiii. În situații de genul acesta, eram doar copiii ei, ai ei și numai ai ei. Cică bătaia-i ruptă din rai. Cred că ne-ar fi prins bine și nouă câte-o bucățică din extazul raiului acesta, măcar din când în când. Sau o dată și bine, sfredelitor, ca să ni-l amintim mai înainte de a face o prostie.
Tata era o fire tare miloasă, mila era forma lui superioară de energie vie ce-i umplea inima. L-am văzut o dată cum își îmbrățișa și mângâia ginerele orfan de tată. Așa cum nu făcuse niciodată cu noi. Spunea cu ochii umeziți de lacrimi și cu tonalitate mângâietoare-n glas că acesta, săracul de el, a tânjit mereu după dragoste de tată, că el nu știe ce înseamnă dragostea de tată ce nu-i fusese sortită. Nu știu câtă dragoste și ce vibrații a reușit ginerele lui să simtă în gestul tatei și cât a fost dispus să primească din ele, fiindcă dacă un sentiment îți este necunoscut poți să nu știi ce să faci cu el. Pe mine m-a impresionat cum tata voia să-i pătrundă cu dragoste în adâncul sufletului, m-a impresionat de câtă iubire avea de dăruit și altora nu doar copiilor lui.
Tata a plâns-o pe mama lui toată viața. Spunea în rostogolirea lacrimilor lui mari de durere, doar atât, lăsând vorbele suspendate undeva între cer și pământ, între el și sufletul ființei cele dragi ce îi dăduse viață: „ Ehei, ce mamă am avut eu, mă…!”. Noi, copii neștiutori de durerile ce ți le poate aduce viața ca să-ți zguduie lumea, ne dădeam ghionturi, căci el o plângea pe bunica doar când atunci bea un pahar de vin și atunci mama-i spunea: „Nu plângi tu, plânge vinul…!”. Cred că acel pahar de vin, provocare vicleană, deschidea porțile ce țineau ferecată durerea acelei pierderi, rupea stavila ascunsei lui dureri de a-și fi pierdut mama, atunci se iveau lacrimile amare, nevărsate, ce picurau acum în boabe grele.
Tata a plâns-o pe mama lui până aproape de bătrânețe când alte dureri mult mai usturătoare, devastatoare, l-au făcut să înceteze-a mai jeli-o. Și-a pierdut în același an fiul, al doilea lui născut și nora, la diferență de opt luni. Acum lacrimile-i curgeau din plăgile proaspete făcute de ghiarele de hidră ale vieții. Ca să uite de cele vechi. Acum avea orfanii lui, cei trei nepoți, copii rămași orfani de mamă și de tată. După trei ani a pierdut-o și pe mama. Tata a mai trăit fără mama un an și încă puțin. De când își pierduse copilul, tata nu-și mai plângea propria-i mamă cu lacrimi descătușate de un pahar de vin. A plâns răpus de durere tot restul zilelor lui, a plâns în hohote ce parcă zvârleau bucăți din el, a plâns cu vorbe ce se prefăceau în candele aprinse, a plâns cu vorbe precum bocitoarele din vremuri apuse acum.
Am câteva fixații bine camuflate sub poala catifelată a acelui tot moștenit de la el. Mă aprind uneori precum focul de paie, de te miri de unde și tot la fel de iute mă sting. Nu stau fără șosete în încălțări, chiar în arșița verii. Îmi place aerul parfumat floral, suav din încăperi. Tata nu-i dăruia flori mamei, însă găseam peste tot, în câte un pahar cu apă, cele mai frumoase flori din grădină, rupte cu codiță scurtă, așezate ca să-și împrăștie fermecătoarea, persistenta aromă , în discrete risipiri de parfum ce impregnau toată preajma. Găseam pahare cu trandafiri, bujori, iasomie, florile sezonului respectiv, pe mesele din casă, pe pervazul ferestrelor, peste tot. Venea cu buchețelul din grădină, îl mirosea de câteva ori și apoi îl punea într-un pahar cu apă. Găseam flori pe masa din curte, la care stăteam vara sub umbra generoasă a nucului plantat de fratele meu mai mare.
În fierbințeala fiecărei veri, fratele meu ne amenința ghiduș:
-Lasă că vă iau eu nucul…,că doar este al meu! Ce, nu l-am răsădit eu? Unde mai stăteați voi acum la umbră dacă nu-l plantam eu?
-Ia-ți-l măi, poți să ți-l iei sănătos, de ce nu-l iei? Ce, nu te las eu? îi spunea impasibil tata, căci nucul era stufos, mare, cu trunchi viguros, era imposibil de urnit.
La fel ca tata, noi toți suntem înnebuniți după fructe, de când abia dau în pârg suntem sub ramurile fâlfâitoare ale pomilor din grădină. Adorăm să mâncăm struguri așa cum sunt, nespălați, rupți direct din butucii ce-și răstignesc vițele către cer. Spunea el că spălându-i li se duce din gustul adevărat. Bine, dar pe vremea aceea, strugurii și fructele nu se tratau cu toate soluțiile din lume, nici atâta praf nu era în aer și erau spălate de ploile care veneau la timp, în vremea copilăriei noastre.
Din punctul lui de vedere nu se concepea ca bărbatul să nu poarte cămașă, în orice împrejurare, să umble desculț sau fără șosete în încălțăminte, să nu se bărbierească la timp, să nu fie curat îmbrăcat, îngrijit.
Nu suporta să ne curgă nasul, numai dacă ne auzea că respirăm pe gură însemna că avem nasul înfundat. Dispăream ca la semnul unei baghete magice și ne întorceam cu toate sinusurile în stare perfectă de funcționare. Astăzi, dacă sunt răcită, trebuie să folosesc creion nazal, căci îmi este chin să respir pe gură. Creierul meu este setat să permită doar respirația pe nas.
Tot de la el au moștenit frații mei, mersul lui caracteristic, cumva pe călcâie, mers apăsat și musai cu spatele drept. „Ia uite colea, mersul lui Ionel Olaru!”, așa le spun vecinii fraților mei ce poartă mai departe haina integrității lui, cu cocarda lui, însemnul lui de soi bun, pietrele lui prețioase pe care s-a străduit să le șlefuiască cât a putut el mai bine.

Ne-a învățat că omul nu trebuie să-și croiască drumul, cu elan pervers, peste capetele celorlalți ca să se înalte. Pentru a ajunge mare și tare. Că se poate și altfel, fără să te închini marelui zeu al banului, chiar dacă viața, perfidă uneori, își arată colții gata să te sfârtece. Că se poate prin sinergia virtuților pe care el le-a sădit în ființa noastră lăuntrică, că se poate prin munca cinstită a brațelor și a minții noastre, cărora trebuie să le păstrăm curățenia cu care au fost binecuvântate la venirea noastră pe această lume.
Spunea el că „ce-i de haram, de haram se duce!”, că se spulberă pe dată tot ceea ce obții prea rapid prin calcule, mijloace și căi neortodoxe. Să nu ai fragmente din existența ta care să te înrobească de rușine, să poți pune noaptea capul liniștit pe pernă știind că ascensiunile și prăbușirile tale au fost din luptă onestă, chiar dacă nedreptatea dăinuie de veacuri.
El, tata, ne-a ținut fascinat în căușul palmelor lui muncite, cu nețărmurită dragoste, încă de când eram doar niște fragili pui golași ce stângaci încercau zborul către făgăduințele și împlinirile vieții. Pană într-o dimineață cu miros de iarnă, cand s-au sfârșit târguielile lui, căci voia să meargă la mama dar parcă nici să renunțe la noi nu putea.
A plecat încovoiat de zăpada groasă ce-o așternuse viața pe el și iarna o întinsese peste tot locul, într-un început de ianuarie ce parcă nu voia să-l lase să se ducă, întroienindu-i bezmetic, prin hălăduială smintită de viscol, toate căile. Și calea mea către el, ultima, de n-o să mai iubesc niciodată zăpezile iernii ce m-a nedreptățit viscolind haotic și devastator, ca nebuna.
Ionelușu’ nostru drag, adânc înrădăcinat în sufletul nostru, pe care îl purtăm cu noi, la tot pasul!

Citiți și Dezrădăcinatul și bagajul lui, de aceeași autoare.

Silvia Cuzum