Narcisicii țin mai mult la imagine decât la realitate și adevăr, sunt asemeni Omului de Tinichea, ființe care nu sunt în contact cu sinele lor, care nu își asumă sentimentele, dorințele, adevăratele pornici. Ei vor gloria mundi.
Narcisicul va fi întotdeauna ”victimă” atunci când nu îi ies ploile, nu își asumă eșecurile. Femeia narcisică nu va admite că dorește un bărbat, ea e doar ”dorită”, iar dacă o relație naufragiază e doar din vina lui. Și ea, și bărbatul narcisic, vor considera la spartul târgului că partenerul nu a fost ”suficient de bun pentru ei”. Ei nu admit că ar fi contribuit activ la cursul relației.
Această pasivitate a narcisicului este reală. El este sincer iresponsabil, pentru că nu îi pasă cu adevărat decât de imaginea proprie, el nu se implică. Beneficiile sale sunt în capital de imagine. De mândrie. Lui nu îi poate fi lezat decât orgoliul. El nu iubește, nu pătimește, nu suferă cu adevărat decât pentru faptul că se oglindește în ochii altora sau ai ”lumii” într-un mod nefavorabil, dizgrațios sau ne-elogios. El e captiv într-un plan al ”viziunii”, lumea lui nu are adâncime. E fascinat de cuvinte, de idei, cei mai mulți narcisici sunt cerebrali, ei construiesc și deconstruiesc realitatea în minte și trăiesc cu impresia că au puteri asupra celei care chiar există. E o iluzie a puterii, desigur.
Este foarte greșită formularea: îi pasă de persoana proprie sau iubește doar persoana proprie. Nu. Narcis se uită într-o oglindă. El nu are nici o treabă cu substanțialitatea lucrurilor, cu partea vie și consistentă a sentimentelor sau cu ființele, el e blocat într-o relație virtual-contemplativă cu lumea, prins mental în apele oglinzii.
Rămâne în antecamera realității.
Ochii ”lumii” de care îi pasă atât de tare narcisicului sunt tot ai lui, trăiește într-o continuă vânare de sine, iar sinele e o himeră, tocmai pentru că îi pare că ar fi de ”capturat” sau de câștigat cumva. De fapt, narcisicul nu suportă suportă ideea mediocrității proprii. Sinele renegat sau pe care vrea să îl înlocuiască este al unui om de rând. Trăiește cu convingerea că lipsa strălucirii îl expune riscului de a fi strivit, ignorat. Tocmai pentru că se simte insignifiant se luptă cu angoasa de a nu fi centrul atenției.
Narcisismul este boala secolului, desigur, pentru că e stimulat de un întreg sistem de (co)existență.
Narcisicii construiesc o lume pe care să o poată controla, se simt lipsiți de putere reală și sunt avizi să o capete. Puterea pentru ei se asociază recunoașterii. Ei vor putere de seducție, putere asupra altora și asupra felului în care sunt văzuți. Puterea de a domina teroarea de a fi nimeni. Ei nu sunt în sinea lor îndeajuns de buni, de frumoși, de profunzi. Teroarea are miză reală, pentru că ei nu investesc în ființă, a lor sau a altora, ci în imagine. Ei confundă lumea cu planul mental, realitatea cu societatea (ar zice Cătălin Marin), ei confundă afectele induse prin sugestie mentală cu sentimentele reale. Aș zice că ei au sentimente-ipotetice. Sau închipuite. Ei trăiesc totul în închipuire, în planul unor construcții mentale reversibile. Nu se duc mai departe, mai adânc sau mai sus de atât.
Trăiesc sub tirania unui climat interior de acerbă competiție și rivalitate, se compară mereu cu ceilalți. Au o obsesie a ”calității” se înconjoară, după cum rezultă din vocabularul lor doar de ”genii”, de ”persoane de vază”, de ”demnitari”.
Nu îi interesează puteri de ordin moral, să zicem, sau filosofic: puterea adevărului, puterea iubirii, puterea cunoașterii. Îl interesează doar puterea de a întruchipa, de a părea. Narcisicul trăiește într-o mistificare de fond, el e esențialmente un închipuit. El se substituie unui eu fictiv, unei imagini de sine avantajoase, dar care nu are acoperire reală. E un mincinos.
Mama narcisistă este o mamă închipuită. Ea afirmă gratuit că iubește, că îi dorește binele copilului. În realitate nu simte nimic. Narcisicul nu are cum să simtă plăcere sau durere reale. Imaginea din oglindă nu poate fi rănită sau tulburară, poate fi doar acoperită cu praf sau cu o cârpă. De aici și disperarea narcisicului de a nu fi centrul atenției. Dacă nu e privit el dispare. El încetează să existe dincolo de privire.
De aceea mama narcisică ține doar la ceea ce pare copilul ei, la aparențele lui, la ce crede ”lumea”, nu? despre progenitură.
E mândră atunci când cel mic e performant și admirat. Dacă are un eșec îl ceartă, nu îl încurajează. Se simte rușinată. Copilul unei mame narcisiste este tratat în funcție de nevoia ei de a fi constant centrul atenției.
Această femeie nu e câtuși de puțin interesată de sentimentele și stările sufletești ale copilului pentru că și le reneagă, disprețuiește sau ignoră și pe cele proprii. Ea consideră că așa ”trebuie” să se comporte, că e rușinos, dizgrațios sau că e o slăbiciune să le cultivi. Tot ceea ce trebuie cultivat este imaginea care poate cuceri social, care poate impune și aduce glorie.
Mama narcisică își învață fata să fie ”inaccesibilă” bărbaților, să ”îi fiarbă”, chiar dacă simte atracție să simuleze indiferența, cu alte cuvinte o educă să mintă. Acest îndemn este unul prin excelență narcisic și e tipic pentru mentalitatea femeii care se vrea sexi fără să îi placă sexul, se vrea dorită fără să dorească. Obsesia succesului o târăște cel mai adesea în relații cu bărbați care o adoră, dar nu o satisfac. Nici un au cum de vreme ce dorința ei nu a fost să fie cu ei, intimă, ci să se bucure de succes în ochii lor. Ea ”dorește” pe oricine o vede primadonă, nu dorește pe nimeni în fond. E o aprigă căutătoare de iubire și plăcere fără să simtă nici un strop de iubire și plăcere. NU realizează că sursa lor e în sine și nu în afară. După cum nu realizează că sursa imaginii din oglindă nu e oglinda.
E pune presiuni tot mai mari pe cei din jur să îi satisfacă doleanțele, e veșnic nemulțumită pentru ea caută satisfacție în virtualitate, în ”ireal” , în realitate nu pune nimic de la ea, nu investește suflet în acele aspirații. Faptul de a fi apreciată de cineva pe care nu dă doi bani nu îi aduce mare mulțumire, dimpotrivă, îi amplifică sentimentul de inferioritate. Iar cel pe care l-ar dori sincer nu și-l poate permite prin șantaj, critici, ”inaccesibilitate”, distanță, ci doar prin dăruire și implicare și sentimente reale. Un bărbat integru, viril și în putere nu se lasă dresat așa. Un prieten onest, cu stimă de sine, integru, nu se lasă condiționat și batjocorit așa.
Nimeni nu poate culege roadele a ce nu a semănat… Nimeni nu se poate bucura de o investiție lipsă. Toți suntem fericiți în măsura în care facem un efort pentru a ne împlini dorințele sau avem parte de un răspuns la ceea ce am dăruit. Dar narcisicul e Omul de Tinichea. Nu are ce dărui.
Mama narcisică îi oferă copilului doar mijloace de a cuceri ”lumea”, de a căpăta putere socială, tot ce ține de viața intimă îi este refuzat, la modul cel mai drastic, astfel încât acesta ajunge să dezvolte complexe și rușini majore de natură sexuală sau afectivă, inhibiții și tulburări. Fie că devine obsedat sexual și/sau amoros fie că, dimpotrivă, capătă forme de aversie și respingere față tot ce ține de intimitate, fie că devine înspăimântat de propriile porniri, fie că ajunge la practici sexuale complusive sau în situația de a avea relații degradante și perverse, fie că se pomenește prins în diverse dependențe (de la alcool la legături maladive), fie că pur și simplu își sublimează până la derută sau disimulează propriile dorințe și trăiri, apelând la travestiuri emoționale, relația cu ființa sa primordială devine una problematică.
În funcție de cât de înalte au fost exigențele materne, copiii femeii narcisice, cum e și cazul marelui scriitor Julian Barnes și al celebrului său frate, filosoful Jonathan Barnes, pot ajunge geniali, oameni de vază, campioni. Ei sunt stimulați în acest sens. Viețile lor intime, însă, sunt problematice și se dezvoltă ca niște bonsai.
Copilul unei femei narcisice e permanent ocărât și neglijat dacă nu îi împlinește mamei doleanțele. Fie că îl constrânge prin retragerea afecțiunii, fie că îl face să se simtă respins și anulat prin ”regimul tăcerii” se simte mereu neîndeajuns de bun.
Mama narcisică își chinuie copilul sau partenerul aplicându-le tratamentul de care are cea mai mare oroare: îi ignoră. Îi strivește. Îi reduce la nimic…. Îi părăsește. Făcându-le celorlalți exact ceea ce ea resimte ca insuportabil, se simte și vinovată, dar și îngrozită. E tot mai speriată de răul ”lumii” care e răul din ea proiectat. E tot mai îngrozită de judecata ”lumii” care e propria ei judecată, e tot mai copleșită de ”lipsa de iubire” care e propria neputință de a iubi proiectată. Poate ajunge chiar la forme de gândire paranoidă.
Narcisicul cere cu disperare ceea ce nu poate oferi. El vrea cu obstinație să fie iubit, fără să iubească, să fie apreciat depreciindu-i pe ceilalți, să fie admirat de cei pe care îi disprețuiește. Asta e concurența din fundalul trăirii lui, rivalitatea de fond.
Mama narcisică e rivala fiicei, vede în ea un dușman periculos. Deși se i se substituie imaginar și vrea ca aceasta să fie un alter ego al ei ”în ochii lumii” în sens real vede în ea o amenințare. E exact situația din relația dintre Albă-ca-Zăpada și Mama-cea-Vitregă.
O mamă narcisică este întotdeauna vitregă.
E totodată o mamă-impostor. În sensul că ea doar simulează rolul matern, dar nu îl împlinește. Ea își declară sentimentele dar nu le simte și nu le arată faptic. Nu o interesează decât cum ”pare” copilul și cât ”succes” are nicidecum ce simte. Pe fată e geloasă și invidioasă dacă e iubită sau dorită în intimitate și, ori de câte ori e în situația aceasta mama face tot posibilul să îi minimalizeze calitățile, meritele sau reușita. Cumva gloria socială a copilului se trece în contul ei și de aceea e mândră, dat tot ce ține de împlinirea intimă a fetei îi stă în gât pentru că nu și-o mai poate însuși sau revendica. Da, ea ca mamă-eroină poate fi responsabilă de faptul că fata ei a câștigat olimpiada, dar nu și de faptul că a reușit să satisfacă un bărbat. De aceea, orice realizare a fetei care nu se varsă în contul ei trebuie minimalizată, marginalizată sau ignorată de-a dreptul. În familie doar voința ei contează.
”Karma” narcisicului este a invidiei și geloziei.
E complet neempatică. Rivalii nu au empatie. În plus un narcisic este o persoană care își reprimă sau reneagă propriile sentimente, așadar nu are cum să le respecte pe ale celorlalți. Cineva care își reprimă lui dorințele și plăcerile le va trata cu rezerve și chiar dispreț și pe ale altora. Mai grav e că nu are dimensiunea lor, nu își poate imagina nici bucuria nici voluptatea nici suferința reale. Pentru el nu există decât amor-propriu rănit, nu sentimente mai profunde și mai complexe. Modul în care se prezintă lumea sa afectivă este unul hieratic, schematic și maniheist… Narcisicul nu vede nuanțe, nu percepe complexitatea ființei și relațiilor, la el totul e în alb și negru, mai exact în alb sau negru. Ori ești ”minunat” ori te etichetează nevolnic. Tot ce ține de umanitatea și profunzimea și complexitatea ființei e eludat. El vede doar ce îi oferă un altul și cum se poartă cu el. Dacă nu îi servește interesele refuză să îi recunoască orice calitate. Cu oricine nu îi acordă atenția râvnită sau omagii se comportă tiranic, critic, moralizator.
Dacă mama narcisică a reușit să îi strivească bine copilului stima de sine și dacă a reușit să îl facă să se simtă complet nedemn de iubire, atunci acesta, fie ea fiică sau fiu va accepta relații abuzive sau în care e subnutrit afectiv și erotic. Cei mai mulți copii de narcisici devin ”pleaseri” sau ”sclavii” unor parteneri tot întrucâtva narcisici pentru că în această formă le-a fost lor predată ”iubirea”. Din păcate este vorba de o iubire surogat, falsificată. Copilul, dacă nu a avut un părinte sau bunici care să îl iubească real, nu va putea identifica iubirea adevărată, va continua să creadă în minciunile narcisicului care l-a crescut.
Sentimentul de culpă sau acela că ai dezamăgit, că ai supărat, că nu ești îndeajuns de bun te ține atârnat de părintele narcisic. Când te simți neînțeles, subapreciat, sau tratat cu suspiciune, tinzi să demonstrezi contrariul, să corectezi falsa impresie. Toți copii vor să își satisfacă părinții. E o teroare inimă să știi că ai dezamăgit ființa care te-a adus pe lume și te-a crescut.
Mama narcisică își controlează copiii prin critici abuzive și prin starea ei continuă de nemulțumire. Femeile care nu pot iubi condiționează relațiile intime menținând o distanță tensionată. Lor li se pare ”dăruirea” o irosire de energie, un supliciu și o nedreptate, o exploatare. O femeie narcisică se simte ”cenzurată” dacă i se cere o atitudine empatică sau aprobatoare, ea trebuie să se remarce având opinii, comentând. Ea nu suportă să nu își exprime personalitatea prin opoziție, concurențial adică. Simte că există doar atunci când opune o rezistență care o propulsează într-o poziție de putere.
Ea e întotdeauna de partea puterii și succesului. Atunci când copilul are un moment greu sau dificil, ea i-l reproșează, nu îl suportă ”vulnerabil”, căzut, neliniștit. E dispusă chiar să îi recomande renunțarea la orice imbold care i-ar putea scădea puterea. Laudă întotdeauna puterea, laudă pe oricine doar când e pe culmi, dar când e căzut îl tratează ca pe o ”căzătură”, se comportă ca și cum acela și-ar merita durerea, drama, ca și cum toate calitățile pe care le-a probat ar fi dispărut ca prin farmec.
E evident de ce aceste femei nu iubesc și încearcă să își convingă și copiii că iubirea e o afacere păguboasă. Iubirea te face vulnerabil, dar nu o poți trăi decât la nivel de sine autentic. Nu e posibilă la nivelul unui eu fals. Ești nevoit să fii tu însuți, liber… Pentru narcisic această libertate e angoasantă. Iubirea – ca forță sufletească – nu poate fi controlată așa ușor. E o alt fel de putere, mult mai complexă și mult mai dificil de stăpânit. Pasiunea îi sperie cumplit pe cei pe care orice implicare sufletească pare să îi tulbure prea tare.
