Mă întrebam deunăzi, recitind magnifica Divina Commedia a florentinului Dante, cine ar mai citi în ziua de azi o operă de o asemenea întindere și complexitate, cu un eșafodaj cultural atât de vast care presupune, de asemenea, alte lecturi la fel de aplicate, cu o galerie de personaje impresionante atât ca număr, dar și ca tipologie, cu o structură triplu stratificată ce reclamă atenție pe fiecare dintre palierele sale, și apoi o viziune integratoare în care toate părțile acestui întreg să se regăsească într-o deplină armonie…

Într-o epocă în care informația poate fi accesată cu un click, esențializată și structurată elementar, pe înțelesul tuturor, configurând domenii cu totul diferite de interes, cine s-ar mai încumeta să parcurgă la pas, printre versuri al căror sens e uneori greu de pătruns datorită mai ales topicii specifice limbii italiene de atunci, istoria unei călătorii inițiatice prin Infern, Purgatoriu și Paradis, când aceste concepte nu mai formează de mult un centru de interes activ? Poate doar profesorii de literatură universală sau vreun elev mai conștiincios, un critic literar, poate un traducător temerar sau vreun lingvist încercat de tentațiile descifrării unui stil artistic ce poartă un nume destul de sonor: Il Dolce Stil Nuovo.

Nu mi-am promis să parcurg această Odisee a Evului Mediu integral, pentru că am mai făcut-o, și apoi ceea ce mi se pare important e mesajul ei, așa cum se cristalizează în urma descifrării aspectelor care țin de toate straturile ei mai mult sau mai puțin vizibile. Lectura Dantis poate avea o finalitate pragmatică, pentru că ar putea deveni ea însăși o invitație la re-citire, poate oferi mai multe chei în abordarea creației sau poate revela unele adevăruri fundamentale despre existența umană, în forma lor cea mai minuțios detaliată.

Iată un Decalog al lui Dante așa cum l-am văzut eu, fără a avea pretenția de a explica lucrurile sau de a le cuprinde exhaustiv, ceea ce, desigur, ar putea forma obiectul unui studiu de proporții gigantice. Pe scurt, iată ce ne spune Dante Alighieri (29 mai 1265 – 14 septembrie 1321), unul din cei mai mari poeți lirici ai tuturor timpurilor, primul mare poet de limbă italiană, supranumit Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).

  1. Lumea e croită dual, iar în spatele aparenței ei profane, cotidiene, marcată de rutină și banalitate, se deschide o alta, purificată de orice dependență materială, o lume spirituală, în care sufletul devine actorul principal, animat de impulsul cunoașterii și al dorinței de a se desăvârși. În ființa noastră trecătoare, umanul și divinul se regăsesc într-o perpetuă frământare, împăcarea lor fiind posibilă prin autocunoaștere, care înseamnă călătorie în cele mai profunde straturi ale sinelui, care se cere descoperit, scos la lumină. Simbol plurivalent, poate cel mai semnificativ în opera lui Dante, lumina acoperă toate sensurile existențiale, fiind scop și cale către Adevăr, atât cât îi este permis ființei umane să-l deslușească. Prin urmare, rostul nostru este căutarea de sine, care aduce posibilitatea autodepășirii. Călătoria nu e ușoară, contează primul pas înainte.
  2. Omul poartă în el menirea sacră de a descoperi acele resurse interioare care să-i impulsioneze creșterea, evoluția pe scară umană. A te mărgini la o existență redusă la îndeletnicirile domestice e unul dintre păcate, și, din nefericire, mulți realizează prea târziu ce înseamnă a exista, fără a trăi. Care sunt căile prin care ne putem rupe de propriile noastre limite? În primul rând, să le conștientizăm și să dorim să le depășim. Să acceptăm provocarea și să ne lăsăm ghidați de acele spirite superioare, care au descoperit, la rândul lor, drumul, și ne pot îndruma în această viață, care trebuie să devină o călătorie spre cea mai înaltă ipostază a noastră. Dante nu e singur, ci e însoțit, de la începutul aventurii sale, de Vergiliu, poetul antic pe care îl admira nespus… Devenit ghidul său spiritual, acesta îl va îndemna să răspândească în lume acea lumină a cunoașterii pe care el a dobândit-o. Ceea ce poetul italian o va și duce la îndeplinire, prin Divina Commedie. Nu e de ajuns să cunoști, dacă nu dai mai departe din zestrea spirituală pe care ai acumulat-o.
  3. În ființa umană zac, în stare latentă, resurse inepuizabile de Bine și de Frumos, sublimări ale virtuților noastre fundamentale. Idealul Greciei antice, Kalokagathia, există și poate fi atins, cu toată mărginirea pe care timpul a abătut-o asupra oamenilor, condamnați la efemeritate. Fiecare individ poartă în el sămânța divină din care a fost făcut primul om, dar nu toți înțeleg că ea trebuie trezită la viață și îngrijită, astfel încât să devină, de-a lungul vieții, un arbore care să acopere cu coroana lui cea bogată întreg universul. Că e imposibil să ajungi să cunoști atât de mult încât să deții tainele tuturor lucrurilor ne-au demonstrat și alții (cunoașterea absolută fiind un apanaj al Divinității), printre care și „Faust” al lui Goethe, dar ceea ce contează e lupta perpetuă spre a obține cât mai mult din ele, prin puterea minții și curăția spiritului. Întreaga panoplie a personalităților pe care Dante le întâlnește în drumul său, parcurgând, în acest sens, o istorie culturală a umanității, dovedește că salvarea omului stă în puterea lui de a asimila cunoștințele pe care oamenii superior înzestrați le-au lăsat posterității. Învățătura e calea spre descoperirea propriei identități și a forțelor ei înnăscute, ea trebuie să devină cea mai nobilă și cea mai curajoasă acțiune a noastră.
  4. Pentru a evolua, trebuie să admitem dificultatea drumului pe care ni l-am asumat. Cărările lui trec prin Infern și prin Purgatoriu, dar nu trebuie să ne temem, pentru că scopul e înalt și ținta poate fi atinsă. Undeva, într-o lume ideală, există un teritoriu în care vom ajunge eliberați de tot ceea ce înseamnă imponderabilele vieții noastre, acele defecte care ne fac vulnerabili și ne abat din acestă minunată, în definitiv, aventură a ființei – frustrările, temerile, complexele de tot felul, lipsa de curaj, neîncrederea în sine și în ceilalți, dezechilibrele noastre morale: minciuna, viclenia, prefăcătoria, egoismul, mizantropia (lista e mult prea lungă), sunt defecte de care ne putem vindeca, atâta timp cât acceptăm schimbarea și ideea că orice transformare implică suferință. Uneori atroce, la limita suportabilității, dar întotdeauna cu un sens și în mod necesar urmată de un rezultat pozitiv. Indiferența e, între toate neajunsurile structurii noastre umane, cea mai periculoasă, pentru că ea provoacă letargia spiritului și chiar moartea lui.
  5. Oamenii sunt diferiți, între ei existând prăpăstii morale, sociale, intelectuale, sufletești, afective, dar, din rândul lor, se diferențiază aceia care au reușit să vadă nu începutul, ci capătul drumului, acolo unde idealurile sale au formă concretă și consistență. Cei mai buni sunt cei care au crezut în puterea artei și a științei de a schimba lumea, iar ei trebuie considerați, între minuni, din categoria celor posibile. Dante este poetul de geniu care nu numai că a intuit complexitatea lumilor de aici și de dincolo, dar mai ales a știut să o redea în cuvinte, pentru ca întreaga lume să poată accesa fondul de înțelepciune care e cuprins în ele. Forța lui e forța Spiritului însuși, capabil să creeze, ca un Demiurg, alte universuri care să convingă de justețea încercărilor omului de a se preocupa de propria soartă și apoi de acel destin comun al celorlalți. De aceea rostul Artei trebuie reconsiderat, pentru că ea reprezintă acea modalitate a umanității de a se reconfigura, de a se remodela în tipare ideale. Arta e cea mai frumoasă cale a omului spre Eternitate.
  6. Forța care ne face puternici în încercarea de a ne sustrage insignifiantului este Idealul, iar el nu ține de lumea lucrurilor concrete, ci de vasta geografie a sufletului, respectiv a spiritului nostru (dacă vom considera sufletul drept sediu al trăirilor, iar spiritul al înzestrărilor raționale, intelectuale). Idealul dă măsura puterii noastre ca forme de existență înzestrate cu rațiune și sensibilitate și tot el stabilește diferențele dintre oameni, creând ierarhii greu de răsturnat. El e o sinteză a capacităților noastre unite de a cugeta și de a imagina, o matrice a libertății noastre de a ieși din rând fără a-i strivi pe ceilalți. Măreția omului constă în felul în care își subordonează existența celor care au nevoie de sprijinul și îndrumarea lui.
  7. Educația nu se oprește la porțile școlii, ci, poate într-o măsură mai mare, dincolo de ele. Viața oferă cea mai bogată experiență, dar cere timp, atenție și răbdare. A întâlni oameni și situații, a trece prin conjuncturi mai mult sau mai puțin favorabile reprezintă tot atâtea posibilități de a învăța. Dante desprinde din fiecare pas pe care îl face de-a lungul experienței sale cele mai prețioase lecții, pe viu: cea a suferinței din dragoste, a confuziei existențiale, a neputinței de a schimba lucrurile, de a nu se abandona cruntei dezamăgiri, lecția umilinței și a supunerii, a tentațiilor interzise și a necredinței, dar le va converti în trepte solide pe care va păși, victorios, spre Empireu. În definitiv, ceea ce ne clădește sunt pietrele pe care le-am smuls din propria ființă și pe care am călcat, dornici de a ne înălța. Cu cât mai dură lecția, cu atât mai profundă trăirea și cu atât mai intensă satisfacția propriei metamorfoze.
  8. Nu există vreun nivel al existenței noastre care să fie lipsit de greșeli, iar ele se datorează incapacității oamenilor de a-și controla fondul instinctual, atavic, de a-și domestici pornirile care îi leagă de originea lor animalică. Dante demonstrează că pasiunile înalte curăță orice urmă de primitivitate în noi și constituie imbolduri reale care duc într-o singură direcție, cea a perfecționării. Credința la Dante, nu numai în sens religios, ci mai degrabă mistic, având în vedere atmosfera epocii în care scrie, este una din premisele umanității de a se ridica înspre armonie, pace și echilibru. Să crezi în virtute, să crezi în forțele tale, în puterile tale creatoare, în faptul în sine că poți deveni mai bun, mai frumos, mai plăcut oamenilor, iată lecții pe care, până la intrarea în paradis, poetul a trebuit să le confrunte și să le asimileze. Abia după ce a înțeles care este rostul căutărilor sale a putut auzi vocea corului de îngeri. Mântuirea, pocăința (dar nu în sensul pervertit de astăzi) au permis cufundarea lui în Lethe, ca apoi să fie condus de virtuți spre locul în care Beatrice îl aștepta, cu chipul acoperit de voaluri. Crede, chiar dacă drumul tău e presărat cu obstacole care îți pun la încercare trăinicia și adevărul propriilor revelații.
  9. Iubirea constituie, fără tăgadă, principiul generator și integrator al tuturor realităților, fie ele meta-, supra-, pseudo- sau i- realități, pentru că ea singura e capabilă să reunească antinomiile și să ”miște sori și stele”, spune Dante. Cel mai înalt nivel al credinței reprezintă iubirea cu care Demiurgul a creat lumea și o ține în mișcare. Ea e o forță care depășește contingentul și îl integrează în matricea eternității, liantul tuturor principiilor existențiale. Finalul călătoriei poetului prin lumea extramundană este marcat de experiența definitivă a regăsirii iubirii din tinerețe, unică și inegalabilă, Beatrice (al cărei prototip real este Beatrice Portinari, pe care, întâlnind-o la nouă ani, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”), cu care soarta îl reunește dincolo de existența pământeană, în Paradis, așa cum se întâmplă în cazul acelor iubiri tragice care își ucid în viața reală protagoniștii, pentru a le da șansa accederii la Absolut. Părăsit de Virgiliu, „scumpul său părinte”, care își încetase acea sacră misiune de călăuzitor, Dante plânge, condiție necesară purificării pentru ultima frontieră a evoluției sale: recuperarea stării paradiziace – beatitudinea -, a condiției divine din care a fost alungat pentru o perioadă a penitenței datorată căderii în ”păcatul” de a fi crezut că, odată cu dispariția fizică a iubitei, dispare și iubirea care l-a făcut să-și schimbe în mod decisiv traiectoria vieții. Moartea Beatricei l-a pustiit sufletește și l-a făcut să-și piardă credința, își amintește el în momentele de cruntă deznădejde care i-au ascuns ”calea dreaptă”, dar Poezia și Filozofia, împreună cu geniul său, i-au compensat definitiv suferința atroce a căutării, răsplătindu-l cu lumina nestinsă a Eternității. Măsura Iubirii reprezintă șansa recuperării Paradisului pierdut.
  10. Deschide-ți ochii, cercetează, caută să înțelegi, crede în ceea ce simți inalterabil în straturile cele mai pure ale ființei tale, suferă – pentru că durerea arzătoare purifică și vindecă orice slăbiciune, iubește-ți Creatorul și maestrul spiritual pe care tu însuți l-ai ales drept model, și mai ales, nu te teme.

Lecția lui Dante e simplă: nu putem ajunge la Ideal decât pe calea plină de spini cu care viața ne aduce în situația de a  conștientiza propria imperfecțiune și de a o depăși, prin orice sacrificiu.

Addenda (cu mulțumiri, prof. Ion Ionescu-Bucovu):

DANTE și BEATRICE
Când în vara anului 1321 a plecat ca ambasador la Ravenna, nu s-a gândit nicio clipă că peste câteva luni viața sa se va sfârși tragic la numai cincizeci și șase de ani și patru luni, având la cap în ultimele clipe pe fiica ta cu numele divin al fostei iubite, Beatrice.
Viața lui Dante Alighieri este strâns legată de evenimentele politice din Florența. În acea perioadă, Florența era pe cale să devină orașul cel mai important și puternic din Italia centrală. Începând din 1250, un guvern comunal compus din burghezi și meseriași înlătură supremația nobilimii și, doi ani mai târziu, se bat primii „fiorini” de aur, monedă forte a comerțului european. Conflictul dintre „Guelfi”, fideli autorității temporale a papei, și „Ghibellini”, partizani ai primatului politic al împăraților germani ai „Sfântului Imperiu Roman”, se transformă într-un război între nobili și burghezie. La nașterea lui Dante, după îndepărtarea Guelfilor, Florența se găsea în puterea Ghibellinilor. În 1266, Guelfii revin la putere și Ghibellinii sunt expulzați din oraș. La rândul lor, Guelfii se divid în două fracțiuni: „bianchi” (albii) – care încercau să limiteze hegemonia papei – și „neri” (negrii).
Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl – Alighiero di Bellincione – se ocupa cu negustoria și a murit pe când Dante avea 17 ani, iar mama – Gabriella degli Abati – i-a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”.
Se cunoaște puțin despre educația primită, dar creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filozofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d’Aquino . Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș.
La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii, Jacopo, Pietro, Giovanni și Antonia.
În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unor complicații puerperale, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase „Priori” – supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste – „albii” și „negrii” – din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă drastică. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”.
Cu anul 1304 începe pentru Dante un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, în anii 1307-1309 la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile umilitoare erau aceleași ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili în întregime onoarea („senza onore e dignità di Dante….a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoarcere, suferă un atac de malarie și moare în noaptea de 23/24 septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.
Moartea lui a zguduit întreaga Italie, toți l- au plâns și l-au idealizat, i-au ridicat statui și l-au cântat în poezie; până când i-au fost furate și rămășițele pământești crezând că oasele lui sunt atinse de divinitate!
Gloria lui, <Divina Comedie>, numită așa după moarte, cea mai mare capodoperă a literaturii universale, a făcut ca el să împlinească , într-o zbuciumată epocă, o mare îndatorire a poporului italian, formarea limbii italiene. În centrul operei sale a pus lumea istorică și cea fantastică a timpului său și s-a așezat ca un zeu unind cerul cu pământul.
Călătorind în lumea morților, el trage după sine toate pasiunile celor vii, întreg pământul și cerul. A unit lumea antică cu cea modernă. Continuând să povestească despre Ulise, despre Ceres,despre Orfeu tracul,despre Enea, creatorul poporului tău și citind Biblia, a extras chintesența lumilor și a topit-o în aceaestă operă măreață.
Dar înainte de toate <Divina Comedie> este o flacără de iubire care arde sufletele noastre. De la început până la cel din urmă vers, răsună marile ecouri ale iubirii sale pentru divina Beatrice. S-a suit pe înălțimile Purgatoriului cu prietenul tău Virgiliu pentru a o întâlni pe Beatrice. Apariția ei în paradisul pământesc îl înspăimântă. .În finalul Purgatoriului îi închină cele mai frumoase versuri de dragoste din lume, exaltându-i extraordinara frumusețe și bunătate. Când ea se ridică la ceruri alături de Dumnezeu, el suferă ca un proscris, dar este mândru că a spus despre ea lucruri care n-au mai fost spuse despre o altă femeie pe lume!
Iubiții mei <..vreți să fiți mișcați, vreți să știți până unde poate să se întindă imaginația durerii, vreți să cunoașteți poezia chinurilor și imnurilor cărnii și ale sângelui, coborâți în Infernul lui Dante…>!
,,Divina Comedie” e de fapt povestea iubirii lui Dante pentru Beatrice. Nu știm dacă ea l-a remarcat măcar. E o devoțiune totală de unul singur pentru o ființă umană. O poveste cu un singur personaj pină la urmă. Dante indrăgostit fără speranță, de la distanță și pentru totdeauna, de Beatrice, întîi o copilă, apoi o trecătoare, și în fine, o femeie căsătorită
Dante a întilnit-o pe Beatrice cind avea 9 ani (!), ea 8, în casa unor prieteni de familie, vecini. O întilnire care i-a schimbat cursul vieții. A mai văzut-o peste cițiva ani, pe o stradă din centrul Florenței in timpul unor serbări. Atit. Fiecare era sortit să se căsătorească cum au hotărit familiile lor încă din copilărie. Era aici un savant joc de interese, de inrudiri care trebuiau să ducă la intărirea poziției familiei respective. Nu am ințeles de ce cele doua familii Alighieri si Portinari – ambele bogate, la virful piramidei florentine – nu si-au căsătorit copiii și au preferat terțe legaturi. Poate vom afla – am fi norocoși- din arhive cîndva.
Despre Beatrice destui s-au intrebat dacă a existat in realitate sau e doar invenția poetului care avea nevoied de o muză de e o ființă perfectă la care să se raporteze, un înger de fapt,imaterial, perfecțiunea întruchipată. Este probabil cea mai puternică poveste de iubire pe care ne-a lasat-o Evul Mediu – un timp care nu este sărac în asemenea povețti de iubire absolută.
Beatrice se numea Beatrice di Folco Portinari, provenea dintr-o bogată familie florentină. Conform voinței familiei s-a măritat cu Simone dei Bardi, un bancher din aristocrația financiara a Florenței. Folco Portinari, tatăl lui Beatrice, era din același mediu, era florentin prin adopție, Beatrice era una din cele șase fiice ale sale. In Vita Nova, Dante povestește cum a intilnit-o prima dată pe Beatrice, copil fiind. Sufletul lui a fost confiscat de Beatrice. A scris mai tirziu „Din acea zi inainte iubirea pentru ea mi-a robit sufletul .” S-au mai văzut singură dată, 9 ani mai tirziu, pe stradă. De emoție Dante nu reușeste să-i intilnească privirea. Salutul este ratat. De mirare totuși că s-au văzut de atit de puține ori, casele lor fiind invecinate.
Beatrice Portinari s-a măritat cu bancherul Simone dei Bardi in 1287. Dante îi rămine devotat in forma asta care azi pare mai curind o obsesie, o manie, o boală psihică. De altfel și era deja căsătorit din 1285 cu Gemma Donati – o căsătorie de asemenea hotărita de părinți. Cei doi soți Alighierii au avut 3 copii, după alte surse 4, trei băieți și o fată. Mecanismul inexorabil al tragediei incepe să se invirtă. Tatăl lui Beatrice, Folco Portinari, se stinge in ultima zi a anului 1289. Peste citeva luni, în iunie 1290, Beatrice moare la numai 24 de ani.
Pentru Dante moartea ei este un șoc. Scrie poeme, trăiește în suflet cu Beatrice, absența ei este devastatoare pentru el. Versurile plus filele de jurnal vor alcătui cartea dedicată memoriei ei – La Vita Nuova , din 1292, o carte care rememorează întilnirile lor fugare și sentimentele lui pentru ea. Beatrice este un personaj divinizat, nu mai e femeia la care rivnește și pe care a iubit- o. Ea este în ceruri și îl priveste. Această iubire nu are nimic carnal, cei doi nu s-au atins , nu s-au sărutat, nu au trăit marital unul cu altul. Asta nu il impiedică pe Dante să i se dedice. Beatrice este fructul interzis, inaccesibil. Să explice oare povestea mentatilitațile Evului Mediu. Era o lume în care femeile sunt inchise in spatele zidurilor, aproape sacre. O lume in care cavaleri rătăcitori și menestreli se devotau unui ideal inalțător, religios și/sau erotic – cu o iubita aflată deasupra omenescului !?
In capodopera sa Divina Comedie, Beatrice este din nou in centru cea care îl insoțește pe poet in lumea de dincolo. Beatrice apare in toate cele trei cărți, și în Infernul, și in Purgatoriul si in Paradisul. E o poveste, cred, care nici azi nu lasă indiferent pe nimeni (desi Divina Comedie are puțini cititori azi). Rămin destule enigme, lucruri rămase neclare. Dincolo de toate astea a rămas ca una dintre cele mai puternice povești de iubire din lumea europeană.
“Ochii Beatricei luciră ca în vraja cercului veșnic; în locul sferelor înalte, se uitau ochii mei doar la figura ei” – aceasta este probabil una dintre cele mai sugestive imagini pe care le avem despre Beatrice, femeia sublimată, muză și creație totodată.
Boccaccio, primul comentator şi biograf a lui Dante, evocă în culori vii viaţa florentină şi marea întâlnire dintre cei doi copii. Era în luna mai, când cerul revarsă asupra pământului lumina şi florile, când florentinii sărbătoreau zilele primăverii. În casa familiei Portinari, oaspete mic alături de tatăl său, Dante o vede pe Beatrice mai frumoasă decât orice înger de pe frescele mănăstirilor. Şi, cu toate că era doar un copil, „cu atâta dragoste i-a primit în inimă chipul, încât, din ziua aceea mai înainte, niciodată, cât timp a trăit, nu l-a mai părăsit…”.
Vrând să-şi ascundă iubirea, după regulile galanteriei de atunci, Dante îşi întoarce privirile spre o alta. Beatrice îi va refuza salutul, iar Dante va fi profund nemângâiat. O va revedea la o sărbătoare florentină şi este emoţionat până la leşin. Poate şi pentru faptul că acum Beatrice Portinari era soţia lui Simone dei Bardi, un bancher bătrân.
Nu se ştie nimic despre viaţa Beatricei, a cărei căsătorie fusese probabil provocată de interese financiare. Deasupra bancherilor s-a ridicat poezia, acordând Beatricei nemurirea, pe care niciun imens tezaur nu ar putea-o dărui.
Folco Portinari, tatăl Beatricei, a murit la 31 decembrie 1289. Moartea acestui om „bun în cel mai înalt grad”, aşa cum avea să-l caracterizeze Dante, îl izbeşte profund pe poet, care are presimţirea morţii Beatricei. Aceasta se va întâmpla, fatal, în iunie 1290, când ea împlinise numai 24 de ani!
După moartea ei, Dante este covârşit de durere, sfârşit, pe ţărmurile morţii şi el. Îşi caută mângâierea în studiul filosofiei şi în poezie, exaltând, pentru eternitate, amintirea iubirii. O va regăsi pe Beatrice în grădinile Paradisului, în „Divina comedie”!
(sursa: Alexandru Balaci, Dante Alighieri, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966, pag. 38-41)